prologul unui jurnal care n-a fost scris niciodată

adevărul acesta îl vom rosti simplu prietene așa cum am da bună ziua vânzătorului de ziare din colț trebuie doar să-nvățăm alchimia culorilor să nu ne mai mire că albul și negrul sunt topite-n aceeași medalie purtată de-o viață sub oasele pieptului. să știm că putem semăna întâmplări și culege dezastre că oamenii se împart totdeauna cum singura pâine la masa săracului niciodată de-ajuns pentru toate singurătățile. mai sunt avalanșe ce vin ca niște scrisori dintr-un front destrămat dar ele nu țin primăvara departe nu e gol fără plin și nici un tăiș nu te poate desprinde de tine până la urmă suntem cu toții mici păpădii pe care moartea le sulfă cu tandrețe spre cer