Vasile Mihalache

Un poem unitar bine construit care emoționează chiar pe cel care cunoaște bine cu ce se \"mănâncă\". De departe inspirat și deopotrivă cenzurat fără acele \"mici scăpări\" inerente de altfel.Nu pot decât să admir și să prețuiesc un poet deosebit de creativ și \"cu chemare\".Cât despre titlu nu am regăsit o legătură cu corpul poemului decât ca dovadă de virtuozitate a scrierii.

Două au fost gândurile care m-au impresionat:\"Omul este un pendul irațional de stări oscilatorii\" și \"Totul se dă prin iubire și se ia prin ură\". O formulare nefericită am găsit aici: \"Întâmplările se adun(ă) în coșul timpului de unde memoria le absoarbe și creează din ele un scenariu personalizat scris cu cerneala haosului(?) impregnat(?) în realitate\". Frumos este spus \"Trăim între...oameni vorbitori de NU\". \"Eleganța răbdării\" cere o argumentare insistentă, aici este o formulare grăbită. Inegal, dar interesant pe alocuri- articolul.

Marin Sorescu redivivus, altul e satul și oamenii. Foarte mult mi-a plăcut. Noutatea este mai puțin importantă decât conținutul și întâmplări sunt destule de povestit pentru un spirit ager inoculat cu detalii.

Răzvan Rachieru, Mihai Brezeanu, Andrei Dragomir, Leonard Ancuța, Teodor Dume, Andrei Trocea, Petruț Pârvescu,
M-ați îndatorat cu trecerile voastre asupra acestui text, unii sunt vizitatori noi ai paginii pe care public.
Despre ultimul vers de care mie îmi place cel mai tare aș vrea să dau o explicație scurtă- luminat de o rază lunară pe obraz un om singur are voie să și plângă de frumusețea momentului.

Bine ai revenit Romulus Câmpan Maramureșanu. Aceeași bucurie a \"revederii\", asemenea o împărtășesc. Domnul Dan Mihuț urmărește respectarea unor norme ale regulamentului, nu ne supărăm. Sper să ne citim în continuare, cu aceeași bucurie.

În primul rând
Mulțumesc pentru citire și notarea impresiei.
Și apoi, mulțumesc pentru atenționare, este o scăpare după ce versul a suferit mai multe modificări și am găsit transmutația... ideală pentru rășină. Inițial era vorba despre mila ca o rășină...Sunt onorat de cele câteva cuvinte pe care le-ai lăsat.

Poematic structural și substanțial discursul este saturat de aromele tortului funerar circular, dreptunghiular, elipsoidal după fapte și întâmplări memorate pentru oamenii -semințe_de_grâu pe care numai moartea îi adună inexorabil împreună, pe toți cei născuți din femeie. De aici încolo se despică versuri de aleasă frumusețe \"bulboana, tot sorbindu-ți privirea, te trăgea de fular în adânc\", \"văruitul până la cărămidă al morții\" și în fine cel deja pus între ghilimele \"Culoarea neagră n-ar fi atât de neagră de n-ar încuraja-o moartea!\".
Arhaic este ritul. Exprimarea dă formă artistică unui sentiment de vin cu anafură al credinței împărtășite. Neliniștea autorului din finalul poemului o dovedește. Ninsoarea este asemeni unui cearceaf mortuar bacovian.

Poem doveditor al purcederii până unde al omului luminat în credință, frumos stihuit, încă-i puternică limba cea veche înțelepțită a moșilor dacă sună așa ca un crez al umanității înDumnezeirii. Iar versurile se întrerup ca dumicații în gât spre fața săracului: \"ce faci mă ce spui cui te întâlnești mă-ntreabă\" sau \"cad adun apoi dau drumul sfinților de prin icoane\" și strălucesc \"prin biserici\" unde \" oamenii aprind frigul sub paltoane\". Cam drept numele dat dumneavoastră de Dana Banu!

Mulțumesc de vizită, păreri și apreciere. Am modificat.

Mi-au plăcut buznele, deasemenea generozitatea din strofa semifinală unde ați risipit cuvinte prețioase capabile fiecare de a articula în juru-le câte un poem. E atâta relaxare aici, atâta seninătate...totul decurge extrem de firesc.

Vor fi fiind niște fotografii pe care nu le pot accesa aici, le bănuiesc a fi deosebite, picturale, dar nu mă pot bucura asfel de ele. Drumul imaginației este cât durează înghețul, adică pentru un zar decupat din banchizele visului
rostogolirile până la șase, de unde \"s-au spart cerurile\". Iată că \"ne-am întâlnit în cuvinte\" și \"treptele-iluzii/ din umbrele de seară\" îmi arată că pe acolo a trecut Tympul, într-o \"lotcă pentru iară\". Apoi acea frânghie cu noduri de cuvinte în care doi corbi \"încearcă să învețe umbra să zboare\" unde sunetele și imaginile își comunică și relaționează intim - ea, umbra\"s-a lipit de șoaptele mele\" transfigurează chipul unui duo nedespărțit. Tot astfel apare al treilea tip de scriere care voiește să surprindă esențe și chiar le surprinde, fiind deținătoare ale experiențelor descrise anterior. Poetul și-a creat în mod voit trei instrumente: scări cu trepte sau piane cu clape, îngreunându-și voluntar sau explicând accesul la creațiile sale. Citit cu prisosință pe Agonia dar pe nedrept expediat de către editori la \"și ceilalți\", este nevoie ca cei care îl citesc, îl înțeleg și admiră să facă în fine ceva pentru a scoate în evidență un poet, e adevărat care nu crează modele, dar nici nu urmează mode.Vorba ceea :\"până când/ n-ai învățat/ să trăiești/ fără întrebări/ n-ai să-nțelegi/ cum poți/ să arzi fără fum\", să scrii fără zgomot.

Fain poem! Un fel de desen din cuvinte, fără alte rezonanțe, dar hotărâtor pentru un cv de poet.

poate mișcările seismice ale umerilor?

Am citit acum un poem deosebit de frumos, surprinzător prin maturitatea transcrierii, delicat ca substanță, imaginativ ca descripție cu versuri memorabile precum \" îți ating spatele/ seamănă cu zidul.../ multe inscripții de netrecut\" altul \" îmi e frică ... și aș putea rămâne-n derivă în mâinile tale\"(ar merge și \"cu mâinile tale\"), dar cel mai adevărat este \"inima ta are un strat de cărămidă arsă/ o ramă de lemn și-o singură fereastră.../ în care mi-ar plăcea (să stau) mult timp\". Sunt unele inadvertențe care pot fi reparate precum \"inima ta pare o locuință lacustră\" dacă are un strat de cărămidă nu poate fi adevărat pentru că ar apare fenomenul de igrasie, nu are nici justificare cu restul poemului acest vers. Extrem de mult ai riscat cu sintagma \"mișcările seismice \" ale ochilor, neprovocată și cotropită de sensuri indescifrabile, este brutală ca exprimare, mai bine \"mișcările încete\" ale apelor, oricum pare un vers nesusținut. Totuși acord o stea de apreciere pentru o anumită senzație de puritate pasională a discursului, care denotă stăpânirea bună a subiectului. Să nu uit totuși să remarc în integralitatea ei prima strofă.

Mie mi se pare de data asta că este vorba de un poem valoros în care ideea își găsește o ilustrare pe măsură prin versurile realizate. Faptul că omul nu apare explicit în poem conferă o austeritate aproape eminesciană sinonimă Luceafărului. Uneori din astfel de teme neutre ca trăire și zbatere apar realizări de excepție cum mi se pare să fie aici. Deși nu vreau să încurajez astfel de exprimare, sunt obligat să o apreciez.

Mie mi-a plăcut în mod deosebit acest poem pentru simplitatea percepției inaugurale și adâncimea apelor mișcate ale gândului. Realmente, un poem trăit!

Un poem bonom care are totuși o doză de umor secret cam acid, fiindcă eu cred că teritoriile de nasul lui(câinelui de cartier) erau numai soclurile adică cele călcate în picioare deja de cei doi autori români.

Ultima strofă pare să fie un simbol al tenacității, bine realizată, deasemenea titlul poemului, inspirat și mi se pare că este și original.

Un poem interesant și frumos, destul de cursiv, care îmi confirmă părerea anterioară despre saltul calitativ al poetului. Cred că poemul va fi mai dezvoltat cu un oarecare prilej ulterior, ideea este valoroasă.

Mulțumesc pentru citire și generozitatea cu care ai transcris citate din poem.