Vasile Iordan

Draga Vasile,

Versificația aceasta are foarte multă feminitate.
Seamănă foarte mult cu felul de exprimare al unei fecioare.
Succes pe mai departe.

Esti ca o apa
care ma stinge
numai putin
inadins
sa nu ma satur
cu molanul iubirii
de tine
o cheie
aici pe pamant.

\"pe catalige trec prin gândurile mele\"
\"ei\"
\"precum armata chineză de lut\"
\"visele alte vise strângând\"
\"picioroangele cresc se lungesc
și cărările se bătătoresc prin suflet și sânge\"
\"aștept
când inimile lor se vor frânge
am să-i plâng
ei
vizitatorii mei
pe catalige\"
Nu-mi este foarte clar ceva...
Acesti vizitatori, comparati cu o armata chinezeasca de lut,
dupa care lasi de inteles ca sunt visele tale care aduna ale
vise... Si totusi, din aceasta inmultire a lor, sau mai bine zis dupa aceasta trudnica inmultire a viselor tu astepti...
astepti naruirea lor... Ca si cum, sa zicem, rasa umana dupa inmultirea ei pana la un anumit plafon si-ar ajunge sfarsitul...
Visele tale intr-o faza incipienta au reusit se pare sa populeze o lume a ideilor tale, care lume de-acum ameninta sa se prabuseasca? Apatie? Renuntare? Apropos de celalalt comentariu al meu in care spuneam ceva despre rigiditate, precizie, abordare barbateasca... Imi mentin parerea!

Foarte interesant...
\"viața se oprește
în groapa comună
la ieșirea
din orașul
cu dimensiuni
și lumini stinse\"
Ce avem aici: o perceptie lucida asupra realitatii...
Am spus lucida... deocamdata...
Uneori tehnologizarea paranoida a lumii in care traim ne face sa uitam de simplitatea mormintelor de la sat, de drumurile in care intri in noroi pana la genunchi... de WC-ul sapat o data la cativa ani in alta parte a curtii...
Orasul cu sticla, betonul si luminile sale ne facem sa simtim, pe unii dintre noi - nu chiar pe toti(!)- ca niste zei... unii chiar mai mult decat atat se simt zei...
Avem impresia ca vesnicia a devenit mondenitate...
Dar odata cu stingerea luminilor, la iesirea sau \"iesirea\" din oras constientizam cat de amagiti suntem... si cat de la fel suntem...

Da.
Uneori o astfel de femeie... sau, mereu o stfel de femeie este pedepsita cu iubirea...
Recunosc, prin prisma trairilor mele ca, exista femei in fata carora iti simti vinovatia, numai privindu-le... si fie si numai dupa ce le-ai furat un sarut, cu varful buzelor...
Spun asta fiindca iubirea omului, in sine, este o pedeapsa pentru obiectul adoratiei... Vreau sa spun ca erosul este, procentual mai mult decat jumatate, egoism...
Satisfacerea propriilor nevoi mai intai si pe urma restul...
Ela, in incercarea aceea a mea, din atelier, la o astfel de femeie m-am referit... si pana la ea nu am crezut sa existe asa ceva...
\"în scenariul acela neîncheiat
nimic nu mai mișcă
decât atunci când bărbatul
își leapădă umbrele
și iubește
până în miezul cerului\"
Ai spus-o atat de bine... numai ca eu am simtit asta, la propriu. Despre ce este vorba, despre vocatia sacrificului la femeia \"perfecta\" macar si intr-o definire laica.
Mi s-a zbarlit pielea pe mine fiindca mi-am adus aminte de o aproape implicare in a pedepsi cu iubirea o astfel de femeie...
Si m-am retras la timp! Am hotarat sa nu o ating deloc! Am hotarat sa-i slujesc cu credinta, ca unei regine, atunci cand ii va fi mai greu...
Ma iarta daca te-am plictisit cu parerile mele!

\"în camera asta
trupul tău gol așteaptă
desfrânarea și
un descântec al meu
în rostirea paralitică
a simțurilor\"

Draga Andrei,

Uneori chiar si cea mai puternica masculinitate poate fi jenata de astfel de momente, ca cea cu scurgerea de sange...
Aproape de dezlantuirea poftelor, si lepadandu-se de orice gingasie, ea se va fi mirat si tu te vei fi simtit altfel... decat de obicei...
Trag concluzia ca ai un caracter puternic din moment ce evoci cu atata farmec momentele tale de slabiciune...
Asta imi aduce aminte de un film pe care eu l-am vizionat recent, un film frantuzesc...
Era vorba acolo de un individ destul de romantic, aparent neputincios prin \"gingasia\" sa vis-a-vis de o anume Julie, o tigroaica osciland intre brutalitate si noblete... si in tot timpul acesta el era prieten cu o anume Anne...
La prima vedere, David, putea afisa falsa postura a unui efeminat... puterea sa avea insa cu totul alta natura...
David excela la capitolul firesc... ceea ce, daca bag eu de seama, e mai de dorit la un om... Chiar si pe undeva, prin Scriptura scrie ca e mai de dorit un intelept decat 10 viteji la un loc.
Andrei, parerea mea, esti un intelept.

Draga Romulus,

nu este o replica amabila la binevoirea unei treceri a domniei tale in vizita pe la mine, atat de mic langa tine...
Calitate si profunzime.

Dana,

cititor din intamplare sau nu...
m-am aflat pe aici...
si ce-am gasit? Te-am gasit ca pe ucenicul feminin al unui ronin...
Spun asta fiindca desi invoci cliseul (care venind macar ca cuvant - si nu pun virgula, fiindca nu ma gandesc la rahat neturcesc - dinspre admirabila arta a polticienilor pantomimi pe care-i avem (vezi si miscarea din deste imitand ghilimele - eu numesc asta un by-by la adresa normalitatii), arati o anume autonomie ca sa nu spun independenta, lucru care ar fi mult mai indicat! Singuratatea nu este un cliseu! Si ma rog, ca sa nu innebunesc de curiozitate, ce e acela, cliseu? E din aceeasi familie cu DECI, cu CA SI, sau cu pantomima ghilimeloida? Tumnai am azvarlit cu un sofism, de genul adole...

Ba cred ca onoarea si placerea este de partea mea...
Si sa revin la tema discutiei de fata... in fapt un declin evident al intelectualilor...
Am apreciat, desi l-am gasit ocolit, stilul rafinat si fara pretentie de grandilocventa prin care, Francois Pare in a sa carte, Literaturile Exiguitatii, apreciaza ca mai ales in Occident si ca rezultat al istovirii natiunilor monolitice, s-a nascut o favorabilitate nesperata pentru marginalitate.
Ca sef al catedrei de limba si literatura franceza la Universitatea Guelf din Ontario, el este indreptatit sa vada destul de limpede, de la distanta, ceea ce el numeste, Declinul Europei Intelectuale.
Care sa fie originea acestui declin? si cauta sa ofere niste raspunsuri...
Departe de fi un erudit, afirm categoric ca raspunsul la aceasta intrebare este turnura pe care a luat-o antropocentrismul in devenirea sa ca religie, si prin intronarea dictatoriala a minoritatii de orice soi, sau a marginalitatii... cum zice canadianul...
Fara a face filozofie, pe sleau, din suflete imbuibate de egoism si de o atenta si perpetua desfatare-n oglinda cu chipul propriei imagini, nu poate sa iasa arta...
nici pe departe... cugetul lor nu are nici macar sonanta acelui biet instrument muzical, cu o singura gaura, in care sufla triscarul de zor...

Romulus,

M-am gandit mult la spusele tale... mai ales si fiindca si eu m-am razgandit inainte a le asterne... aici...
La ce ar folosi la urma urmei? Mi se pare au ba, se voieste(?) ca poetul de astazi sa nu aiba a face mai nimic cu François Villon...
Poate ca traim vremuri in care poezia ar fi repusa in drepturi... ca arma de temut... impotriva marsaviei...
Dar poate ca se anticipeaza nevoia aceasta fiind trimisa la esafod de niste copii roz, hraniti de la tâta Absurdului...
Am sa continui sa te citesc... si totusi, ce cred eu, rabdare!
Nu e nimic de pierdut! Oricum ar fi sa fie!
As dori sa te consolez cu o poezie scrisa de Emily Dickinson:

Poet a fost - e cel ce scoate

Poet a fost - cel ce scoate
Un straniu inteles
din Sensuri la-ndemana
Si un Parfum ales

Din specii familiare
Ce-n fata Usii pier -
De ce si cum nu le-am cules
\'Naintea lui - de ieri?

Poet e-acela care
Atat iti lasa tie
Dezvaluind Imagini:
Un drept la Saracie -

Inconstient de Soarta -
De Furturi - nu se teme -
Fiindu-si nesecat Tezaur,
Nu e supus la Vreme -

Dau un 10(Zece) pentru forma!
Yorick nu a contribuit cu nimic si nici macar atat \"C\'est domage\"...
Cap de pepene sa ai ca sa nu pricepi manifestul.

Glasuiesti ca un calugar... capabil de si mai mult... dar modest dintr-o inexplicabila pornire...

Poemul ca traire si fara ca sa fim de acord cu acea definire facuta lirismului, de catre Cioran, \"Lirismul este rodul unei suferinte organice\"...
Finalitatea poeziei pare a suna aici ca ar fi blazarea... si atunci de doua ori moarte, odata a sinceritatii si apoi a poeziei... a sinceritatii fiindca sinceritatea nu mai este iubita nici macar atunci cand simtitm frumos...
De pilda, astazi, toti ne temem sa ne asumam posibila fericire, sau iubire, sau dragoste... invocand la urma oaresce responsabilitati, pentru care - atentie -, nici Dumnezeu nu ne va multumi, declarandu-ne niste farisei dubiosi si bolnavi.

Eu nu pot fi de acord cu Ela...
Imi reclam, bineinteles, dreptul la sinceritate... il reclam, care va sa zica, si fara sa-l aclam...
Indeajuns de aproape de Nichita Stanescu, prin forma... si indeajuns de departe de el, prin substanta...
Si mai ales ca tu n-ai un bordei in care sa bei, molanul!
Si mai ales ca, oare cati au stiut ca, si Nichita, l-a copiat fara rusine pe Kafka...
Sa fugim dar de parte de jos a parti de jos de la pusca...

Poezia aceasta mi se pare a semana atat de mult cu multe altele, la fel cu ea...
Trimiterea la \"regnul\" cosmic intr-o intersectare scolasta cu organicul, e de laudat... dar cosmetica acestei intentii este atat de zgronturoasa... daca ar fi fost doar o copilarie as fi cautat prezenta candorii care nici pe departe, nu este de aflat pe aici...

O prabusire trista, o introspectie ostenita asupra sinelui cu ajutorul alfabetului.
Alfabetul devine doctor... sau doctor actor... sau actor doctor...

Stranie viziune asupra celui care ne inspira si altceva decat duh de respirare...
Acrilic, anemic, lipsa de talpi si de maini...
Riscam sa ajungem, pana la urma, la viziunea brahmanica asupra unei impartialitati hermafrodite a inteligentei atat de superioare noua...

Rigid. Sec. Crunt. Adevarat.

Maistrul. Secera si Ciocanul pe un perete.
Naravuri care nu pot fi estompate prea curand.
Intelegi ca inteleg ceea ce tu ai vrut sa intelegem crezand ca si intelegerea maistrului va fi mai indulgenta...

Ela...
daca mai imi graiesti ceva asa de frumos, ma poti face sa ma razgandesc... si apoi ce vei crede?
raman statornic... care va sa zica...