cel mai trist poem

pentru că atunci când moartea ne privește peste umăr, și iubirile se pierd din cine știe ce motive obscure-absurde, suntem creativi prin deruta noastră. din clipa în care își face apariția fericirea, suntem pierduți pentru lirică.
frumos și simplu ai spus.
Adela

mă întreb care o fi pricina nefericirii, punctul redundant sau platitudinea foii de hârtie? sau nici una nici alta?

initial am ramas cu: o bucatica din ideea adelei setti, dar asta intr-un plan mai indepartat, cu bucuria unei esente bine cncentrata si valorificata, si cu ideea ca durerea, moartea si \"dragostea pierduta\" ni se par, mai mult sau mai putin constient, mai naturale decat sa fim fericiti pur si simplu. ca si cand am pierde scopul si am ramane fara drum atunci cand o gasim toata.
noroc ca e utopic asta :P

m.

ps: ma gandes cum ar fi fost sa fie o zi speciala pt tine si dupa ce ai scris poema sa primesti un sms cu \"iti doresc sa fii fericta\" :P

Adela, da, fericirea despre care vorbesc e o stare de satisfacție, un anumit fel, oarecum convențional, de împlinire. și, apoi? ce urmează după împlinire?

Florin, aici nu e vorba deloc despre nefericire. tristețea e altceva. nu știu ce să-ți răspund...

Mirela, mulțumesc mult pentru citire. m-aș bucura să-mi dorească cineva să fiu fericită...:)e cu totul altceva să ți se dorească, nu?

fara punct final, doar cuvintul \"punct\", cum ai facut tu, si chiar si la \":\" din \"va suna cam așa:\"


si ce ma frapeaza e ca incerci abordarea unei substante vaste/profunde, printr-o forma foarte simpla. despuiat de orice figura de stil, textul respira usor si e aproape axiomatic.

încep să înțeleg un pic ce vrei să spui, e ideea că o împlinire oarecum convențională este o împlinire cu punctul de la sfârșit care o pune în criză, o împlinire cu perspectiva unui orizont deschis s-ar putea lipsi de punctul subversiv... mi se pare oricum un subiect fain. Îți doresc multă fericire :)

Ioana, am scos punctul. mulțumesc mult pentru sfaturi și comentariu.

Florin, așa e. mulțumesc pentru urare...:)

Poemul ca traire si fara ca sa fim de acord cu acea definire facuta lirismului, de catre Cioran, \"Lirismul este rodul unei suferinte organice\"...
Finalitatea poeziei pare a suna aici ca ar fi blazarea... si atunci de doua ori moarte, odata a sinceritatii si apoi a poeziei... a sinceritatii fiindca sinceritatea nu mai este iubita nici macar atunci cand simtitm frumos...
De pilda, astazi, toti ne temem sa ne asumam posibila fericire, sau iubire, sau dragoste... invocand la urma oaresce responsabilitati, pentru care - atentie -, nici Dumnezeu nu ne va multumi, declarandu-ne niste farisei dubiosi si bolnavi.

Vasile, nu știu ce m-ar declara Dumnezeu. încă nu pre știu ce este aceea fericire, așa că nu e nici un pericol să scriu acel poem. nu azi.