Cruce de hotar
Herghelii de nori alergă, târând umbre pe câmpie,
O căruță lasă-n urmă două linii trase-n praf,
Nu se vede nicio gâză, nu se-aude ciocârlie,
Soarele e o spărtură într-un
Mă doare
ca un ochi deschis înspre soare,
ca o arsură
de zgură...
Mâinile zgârie pereții,
sub coaste – nămeții
se-adună-n fiorduri de ceață.
Rămâi, dimineață
cu ochi de câmpie
și fluturi
ca un zbor
liniștit,
de cocor,
îți e mersul pe stradă.
ai în geantă
frunziș de livadă,
te-mbraci în arome
de pruni, de caise,
de piersici zdrobite
în teascul cu vise…
zâmbetul tău e
Primăvara își terminase rezervele de culori aprinse, vii, strălucitoare. Căldura devenise obraznică, trăgând de bluzele doamnelor. Vara venea pe drumul țării, murdărind albastrul cerului cu dâre de
alerg pe câmpii
și mă uit
în toate cuiburile de ciocârlii
știu că am văzut ceva,
era o aripă
ori trupul tău de catifea?
plutesc printre nori
îmi întind brațele pe după sori
și mă uimesc
Cândva
Zburam printre norii albi
De hârtie
Ca o pasăre scăpată
Din colivie
Țineam brațele larg deschise
Îmi crescuseră pene din vise
Și mă întreceam cu ciocârliile
Străbătând – raze invers
Sângerează
Ori îmi pare mie
Pasărea asta necunoscută
Din colivie?
Aripile prea mari
Stau adunate
De parcă ar sta cu mâinile la spate...
Nu cântă,
Nu poate să zboare,
Văzduhul o
(piesă în trei acte)
Actul 1
(sau orgoliul tăblițelor)
Decor
Urbe importantă, cu pretenții. Cehi, nemți, unguri au trecut pe aici, însămânțând adânc în ogorul eu-lui local mândria! No așe!
Nu aud, nu scriu, nu citesc
Doar privesc
Urmele pașilor în spirală
Ce urcă spre cer ca într-o catedrală.
Acolo, sus, nu sunt stele,
Sunt lumini
Aprinse în ochii tăi plini
De dor, de dragoste,
te privesc
și cuvintele izbucnesc
în flori,
în zori,
în păsări și în stele.
rebele,
mâinile mele
caută forma de vioară
moale ca o piele
de căprioară
și iele
dansează-n
Văzduhul cu arome de sulfină
La poalele copacului se-nclină
și orice zbor de pasăre se frânge
spre cuibul cu arome vagi de sânge.
Pe bolta șlefuită-n alabastru
Rămâne țintuit focosul
a trecut dincolo de deal,
luând cu ea
ghemele colorate ale florilor
și aurul soarelui
a rămas, pe dealuri,
arama decupată
ca niște zale,
șuvițe roșiatice
rămase prin spinii
tufelori de
iubito,
miroase a toamnă,
foșnesc frunze galbene-n palmă,
cocorii se pierd în văzduh,
se-mprăștie spicul de stuf,
a mere-ți miroase obrazul
și iedera-mbracă pervazul
ferestrei la care
ard
mocnit,
ca jarul apusului
ori ca flacăra buzelor tale,
ard
ca lumina violetă
a unei zorele
ce-și leagănă frunzele
ca pe-un stindard...
aud cum coboară seara,
pașii ei pe trepte de
Februarie învinețea totul cu răsuflarea lui geroasă! Cerul era de un gri-violet, orizontul părea un desen în aquaforte, hașuri negre, cenușii, unele de un albastru murdar, câinele stătea ascuns
CHEMAREA
Mama nu s-a mai mișcat din pat de mai multe zile. Își întoarce ochii spre cel ce se apropie de ea și parcă încearcă să spună ceva dar nu zice nimic. E doar o mână de om, un cap mic, cu
Vara
Cât de fierbinte ești
când te ating!
Nu te ferești,
mă îmbrățișezi
cu brațe de ploaie,
mângâindu-mă pe tot trupul,
sânziană bălaie!
Mă săruți cu arome de fructe,
mă privești
cu
Căldura stătea între garduri ca o pastă groasă. A venit dinspre Caramanu, tocmai din zarea vineție și tremurătoare, cursă dintr-un soare care ardea încă din zori. A trecut de movila de nisip,
Bărăgan, vară, miriște. Un fel de Sahara, fără dune, o întindere plată, o tipsie galbenă, culoare dată de cotoarele paielor de grâu, rămase după treierat. Culoarea dominantă este, totuși,
Doar ce începuse vacanța mare, eram acasă, în curte, seara târziu. Mama deschide ușa și, din dreptunghiul de lumină, îmi spune:
- Să nu stai mult, în seara asta umblă ielele...
- Biiine, bine! am
E liniște. E cald. E soare. În stânga, departe, vârfurile albastre ale dealurilor tremură în valuri de aer. În fața mea este oglinda apei, încrețită ușor de boarea dimineații. Dincolo de ea zidul
Iarnă! Așa era odată, în noiembrie, spre final! Acum e primăvară până în februarie! Dacă ninge în lunile de iarnă e o ciudățenie! Revin la noiembrie “pe vechi”! Tata era toată ziua prin curte, cu
- Tot! Un bob nu rămâne, ori vă leg de salcâm!
O voce aspră, ușor răgușită. În spatele nostru e nea Gică, nebunul satului și paznicul viei de lângă pădure, via cea mai râvnită de noi, copiii care
Mama a terminat de spălat farfuriile în oala cu apă caldă de pe plită, le-a clătit în cratița așezată alături, pe un scaun, le-a șters cu un prosop curat și le-a dus în sală, în bufet. Tata stă
