Poezii

Cruce de hotar Herghelii de nori alergă, târând umbre pe câmpie, O căruță lasă-n urmă două linii trase-n praf, Nu se vede nicio gâză, nu se-aude ciocârlie, Soarele e o spărtură într-un

Mă doare ca un ochi deschis înspre soare, ca o arsură de zgură... Mâinile zgârie pereții, sub coaste – nămeții se-adună-n fiorduri de ceață. Rămâi, dimineață cu ochi de câmpie și fluturi

ca un zbor liniștit, de cocor, îți e mersul pe stradă. ai în geantă frunziș de livadă, te-mbraci în arome de pruni, de caise, de piersici zdrobite în teascul cu vise… zâmbetul tău e

alerg pe câmpii și mă uit în toate cuiburile de ciocârlii știu că am văzut ceva, era o aripă ori trupul tău de catifea? plutesc printre nori îmi întind brațele pe după sori și mă uimesc

Cândva Zburam printre norii albi De hârtie Ca o pasăre scăpată Din colivie Țineam brațele larg deschise Îmi crescuseră pene din vise Și mă întreceam cu ciocârliile Străbătând – raze invers

Sângerează Ori îmi pare mie Pasărea asta necunoscută Din colivie? Aripile prea mari Stau adunate De parcă ar sta cu mâinile la spate... Nu cântă, Nu poate să zboare, Văzduhul o

a trecut dincolo de deal, luând cu ea ghemele colorate ale florilor și aurul soarelui a rămas, pe dealuri, arama decupată ca niște zale, șuvițe roșiatice rămase prin spinii tufelori de

iubito, miroase a toamnă, foșnesc frunze galbene-n palmă, cocorii se pierd în văzduh, se-mprăștie spicul de stuf, a mere-ți miroase obrazul și iedera-mbracă pervazul ferestrei la care

ard mocnit, ca jarul apusului ori ca flacăra buzelor tale, ard ca lumina violetă a unei zorele ce-și leagănă frunzele ca pe-un stindard... aud cum coboară seara, pașii ei pe trepte de

Vara Cât de fierbinte ești când te ating! Nu te ferești, mă îmbrățișezi cu brațe de ploaie, mângâindu-mă pe tot trupul, sânziană bălaie! Mă săruți cu arome de fructe, mă privești cu

Număr stelele, toate. Sunt două verzi și strălucitoare ca iarba cu rouă, verzi și adânci ca marea lângă stânci, verzi cu scântei ca licuricii în tei... Alte două sunt

Mă simt un scrânciob între cer și pământ, Mi-e greu să aleg, șevalet sau cuvânt! Aș vrea să descriu cum seară de seară Lumina învăluie trupul-vioară!! Cu palme fierbinți coapse lungi

La marginea curții, înalt, rămuros, tare, se scaldă în vântul ca o chemare. Din coroană mai are două frunze prin care privește gardul, grădina, câinele, vecinii și uneori spre soare.

rămâi pe cearceaf, iubito, ca niște fructe adunate în iarbă... aroma lor e mai puternică decât aburii cafelei, palmele și buzele mele vor să spună și ele: bună dimineața, trupule fagure...

Era o noapte din copilărie... Se auzea doar vântul în câmpie Printre salcâmi cum se înfășura. Din alba lună omul mă privea. - Copile trist cu părul ars de soare De ce îți ții privirea-n

Deschid portița veche, împletită Din galbene nuiele de răchită. *** Cu primul pas m-afund în iarba crudă De roua dimineții încă udă. Monede galbene de păpădie Se-nșiră ca

Te-am zidit, statuie cu trup de vioară Modelând între palme un vis de o seară, Forme blânde, prelungi ca un zbor de cocor S-au prelins, unduioase, din zborul sonor. Într-un ritm fascinant

Sunt Micul Prinț, stăpânul pe-o lume, doar a mea! Mă joc de-a cavalerii, am spadă de nuia, Mi-e Ducipal o creangă cu noduri, de salcâm, Pot fi și Zaratustra dar și-un derviș păgân. Prin praful

Cu vâsle-n pumnii uriași, Cu bărbi până la brâu, vâslași Cu pieptul lat și dur ca scutul Și cu privirea cum e cnutul, Se-ntorc în marele fiord Tăiat în gheață, sus, în nord... Se-ntorc de

pe dealuri se dizolvă noaptea-n fum prin corcoduși e viscol de albine zambila somnoroasă în stamine și-agață franțuzescul ei parfum încet deschid fereastra și privesc spre norul ce semnează

Marame vii de corcoduși în floare Iubindu-se cu roiuri de albine, Regale rochii albe de fecioare, Eșarfe verzi întinse prin verbine, Lumină albă-n cupe de magnolii. Aur roșcat pe cer. Se-nalță