Vasile Bledea - Budesti

soarele roșu, ca vinul cel mai bun se așterne peste lacrima văzduhului, norii se cern în adierea vântului, iar florile plâng, în așteparea unui zâmbet. pădurea e arsă și

Căutător la porți de infern, trag după mine clopotele rupte și sfărâmate ale neființei, alerg către iluzie cu aripi arse de vânt, îmi caut speriat ultima secundă de neliniște care șterge

În privirea unui absolut În cuvinte șterse de lumină Ochii mei, tăcere s-au făcut Și au murit, uitați, de a sorții vină În tot ce nu era, s-au regăsit cuvinte Ce scaldă nevăzute, dureri

Mă pierd în necuprinsul ochiilor tăi Sirenă, care plângi în marea mea albastră Și mă alergi mereu, în necuprinse zări Ca apoi să-mi fi ploaie, și lacrimi, în viață Mai stau o zi, sau poate o

ce ai vrea tu acum ce ai vrea să mai fiu un soare ce arde în deșertul pustiu sau luna ce plînge, pe cer cenușiu sau îngerul morții ce trece în grabă prin vieți risipite, prin fulgi de

" te iubesc " aceste cuvinte spuse cu ploaia și zile însorite spuse cu dorul, cu lacrimi, cu vise spuse cu cerul, cu stele aprinse " te iubesc " cuvinte străine spuse de tine, iubito,

ești mîngîierea zilelor senine ești calea timpului ce vine ești cupinsul, necuprinsul soarele și paradisul scumpă doamnă tu ești preafrumoasă toamnă amăgiri și lacrimi ești singura care

Iubito, ce frumoasă ești Precum izvorul cel de munte Precum floarea de cireș Care-mi cade peste frunte Și sărutul tău, tăcere Ce mă poartă peste veacuri Să caut dor și mângâiere Printre vise

Ce întuneric, e Doamne, la Tine în lumină Nimic nu se vede, și totu-i pierdut Doar îngerii slavei, spre Tine se închină Să-i lași să se ascundă, de lacrimi, în vânt Ce întuneric e Doamne, și

Suntem minunea de a trăii, Amintiri cuprinse în vise , Suntem lacrima de o zi Ce se scalda în clipe stinse ; Suntem munți, suntem izvoare Natură moartă într-un tablou Suntem ploi, scăldate-n

singur, mi-am creat singurătatea și tot singur mi-o împart, cu mine, însumi singur, privesc spre cer și mă pierd, alergănd ca un fulger prin timpul care-mi sapă mormântul fericirii în

am albit ; și ochii mei îmi sunt străini mâinile mele m-au lovit și acum mă doare tăcerea pașiilor mei ce s-au rătăcit pe străziile pierdute ale sorții ; nu mai aud nimic, dar încă mai

Alergam pierdut, odinioară Pe cărările munțiilor, pierdute de timp De cu zori și până în seară Eram un zimbru, neînblânzit Și îmi pierdeam ochii, prin crengi Prin frunze înecate, în rouă și

Între atâtea mii de vieți ; între atâtea mii de vise călătoare ; omul aleargă nestingherit, să cuprindă, cu brațul ochiului stâng tăcerea aprinsă în lacrimile cerului ; să stingă lumina

Azi, scriu cuvinte pe care..... numai tu, poți să le înțelegi numai tu, poți să simți căldura și rostul lor Tu, înger decăzut din infern ; frunză ocolită de gerurile iernii ; liră fermecată

Azi, scriu cuvinte pe care..... numai tu, poți să le înțelegi numai tu, poți să simți căldura şi rostul lor Tu, înger decăzut din infern ; frunză ocolită de

De la tine, nu mai aștept nimic Nici măcar un zâmbet, nici măcar durere Căci cu lacrimi arse, de năvalnic vânt M-ai făcut uitat, și zilele îmi sunt grele De la tine, am pierdut, și

Am tăcut, și tăcerea mi-a fost moarte În oglinzi purtate, de ape involburate Și cuvântul meu, s-a preschimbat în fapte Înlănțuit am fost, și șters, precum o carte Am iubit, și

Am stăpînit odată cerul cu un zâmbet Cu o lacrimă, am cuprins nesfîrșita mare Iar stăncile, în taină, le-am preschimbat în cântec Și stăpân am fost, în necuprinsa zare Iar tot ce

Iarăși e frig, și e iarnă, iubito Și ninge afară, cu fulgi de argint În aripi de îngeri se așterne cuprinsul Iar raiul coboară, din nou, pe pământ Se înbracă pământul în alb și

A disparut de o vreme încoace tristețea din ochii mei sufletul mi s-a umplut de lumină căci singuatatea mea, s-a risipit de cînd, ai apărut tu și ai schimbat totul privirea, zîmbetul,

Florile , sunt lumea largă Pentru cei ce vor, să vadă Frumuseți prea trecătoare Prin timpul care arde în soare Garofiță O dulceață O prințesă preafrumoasă Cu ochi albi ,ca de