Vanghele Ion

Versurile mele-ajung oriunde Bat chiar și la ușa ferecată La colindul lor tu nu răspunde Dacă vorba-ți pare înghețată Versurile-s păsări cântătoare Vor s-aducă lumii bucurie Să le

Orașul mort ca un bordel Cu felinare funerare Miroase-a muzici și țigare Și blană udă de cățel Aleargă maidanezi erotic Prin umbra cerului uitat De luna albă agățat Cântă un menestrel

Crește-n mine salcie plăpândă Scuturându-și clipele din plete Numai eu mai stau la pândă Și-am să te iubesc pe îndelete Trec iluzii peste noi o apă De dorinți care se pierd din cârmă

Mitul celor doua personaje are ceva din tragismul lui "Romeo și Julieta." Conținutul mitului este simplu : Orfeu ( al cărui nume înseamnă "beznă",) este îndrăgostit de o frumoasă și tânără femeie

Poate și tu plătești prețul singurătății, așa cum o fac și eu. Când las lumea undeva afară în spatele meu, pătrund în acele coridoare înalte, întunecate, pe care eu le numesc coridoarele timpului.

Durerea ta o confesezi străină O scoți din suflet, o alungi din carne, Îți este teamă că o să revină, Atunci când Dumnezeu în ceruri doarme. Apusul încă sângeră privirea, Și flori sălbatic

Târziu de vară, somnul melancolic Cu flăcări roșiatice mă scurmă, Și visele mă tulbură alcoolic, Cu amintirea ta cea de pe urmă. Trec bulevarde-n mine părăsite Cu lampa de neon, clipindu-mi

Ochii tăi, două smaralde, Două lacuri, două patimi, Mă privesc pervers și tandri, În penumbra care cade, Ostenită printre lacrimi. Gura ta cea mincinoasă, Care vorbe dulci doar spune, În

A suflat aseară vântul Și grădinile au plâns Cu miresmele strivite Pe cărările bolnave, Lacrimi calde de iubire Sufletul în pumni a strâns De la vânt de la grădină, De la florile firave. Și

Au murit iubirile odată, Sângerând tăcerea în amurg, Îngerii cu-aripile de piatră, Către cer privind acuma plâng, Templul se îndoaie de mireasma, Florilor de sticlă ce se sparg, Și ne

Garoafe mor, însângerând grădina, Încremenite în durerea lor, În cer amurgul și-a topit lumina, În inimile noastre-a tuturor.. Avem nevoie de garoafe roșii, De vrem ispita zorilor să

Unul dintre prietenii mei se numește Suzuki.Este un om simplu, pe care lumea îl consideră în general prost.Totuși, el a trecut printr-o serie de experiențe de viață, pe care le-am realizat în scurte

Bună dimineața, Bună dimineața, te salut pământ, Te salut grădină și pe tine casă, Acuma când zorii cupa și-o revarsă Și-arborii din ramuri, tremură plângând. Când se umple ora de-atâta

O mână O mână de garoafe sângerate, Eu ți-am trimis din țara nimănui, Petale roșii,clipe sfâșâiate, Să plângă în tăcerea ta și-a lui, Când voi zburați ca doua păsări rare, Prin cerul care

Ploaie, care cazi bolnavă peste noi, cu ochii orbi, Apă ce îți scurgi puhoiul, plină toată de neliniști, Tu ești țipătul ce plânge, rătăcindu-se în corbi, Sărutând cu gura udă, iarba veștedelor

Cad ploile ca niște lacrimi surde, Din norii cenușii care s-au spart, Prin ziua goală începând să umble, Cu aripile frânte în înalt, Sărmane frunze, pe pământ suspină, Și gemetele-și plâng pe

Iubirea ta cu aripa neruptă, În mine-a prins să sângere lăstari, De nopți și de beție ne-ntreruptă, Cu foșnete uitate sub arțari, Mă fulgeră fantasmele frumoase, De lebede care plutesc

Cad stelele-n somn, peste mine o ploaie, Și cerul afară, mai fulgeră lin, S-au strâns gânduri moarte, șoptind prin odaie, Si orbi pescarușii în mine iar vin. Amanta tăcerilor, calcă

Camera mea, se stinge-albastru pur, În ochii tăi ca niște viorele, Și volbură iubiri sunt împrejur, Cu spiriduși, cu zâne și cu rele. Mă mușcă iar dezordinea eternă, A firii mele, lunecâd

Cum mușcă tăcerea acum din grădină , Și florile mor, cufundate-n argint, Miroase a toamnă și brumă virgină , Iar corbii ne croncăne ca un alint. Se scutură sfinții din cer câte

Când plec Când plec din casa ta, mă plânge cucul, Pe ramura cea moartă din arțar, Ca o clepsidră, răsturnat văzduhul, Măsoară clipe-n foșnet funerar. Mă pierd pe stradă, în singurătate, Cu

Pe ulițe aleargă iubita, Pe ziduri, umbre leneș desenând, Și cerul buzunarele umplut-au, Cu orele ce se opresc cântând Și-n lutul păsărilor colorate, Aruncă glasuri de privighetori, Iar

Și noi plecăm pe drumul către casă Cu ultimile vise îngropate, Amurguri gri luceferii ne-apasă, În rest avem din nebunii de toate, În universul spart și plin de cioburi, Prin care speriat