Aduceți-mi mai proaspete lumini!...

Aduceți-mi mai proaspete lumini
și o tăcere grea, pe-această larmă,
aduceți-mi cununa mea de spini,
surâsul ei ca un piron în palmă!

Mă răstigniți pe-un curcubeu de flori,
aprindeți ruguri reci de sâni și coapse,
mă îmbăiați în lacrimă și flori,
mă-nveșmântați în fetele frumoase!

Dați-mi să beau din sânul de fecioară,
prea încărcat de lutul fără vini,
vai, viața-aceasta parcă stă să moară,
Aduceți-mi mai proaspete lumini!

(Mircea Andraș – Listă de pretenții)

Întâmplarea a făcut să găsesc, astă-vară, în Ziarul Văii Jiului, o pagină cu epigrame. Erau, de fapt, șarje scrise de Mircea Andraș, la niște epigrame ale unui autor necunoscut mie. Explica demersul său prin faptul că nu exista un epigramist, în Vale, cu care să se poată duela. Mi-am amintit că îmi spusese Ioan Toderașcu, mai demult, despre un epigramist talentat din Vale, având acest nume, pe care îl cunoscuse, cu vreo douăzeci de ani în urmă, la Festivalul de Umor de la Vaslui. L-am căutat la redacția ziarului, am făcut rost de numărul de telefon și ne-am întâlnit la o cafenea din Petroșani. M-a întâmpinat un bărbat vesel și amabil, care m-a invitat să iau loc la o masă mai retrasă. „Aici e biroul meu…” mi-a spus, zâmbind. Și a continuat: „…dar nu scriu decât atunci când e gălăgie. Acum e prea liniște, nu aș avea inspirație.” Am aflat că acea cafenea însemna pentru el a doua casă. Prima casă: ziarul la care era colaborator permanent. Se mândrea că ține, de câțiva ani, o pagină de umor. I-am spus că ar fi și în Vale cineva cu care să se dueleze, numai să-l țină armele. A zâmbit, admirativ, și a mărturisit că nu se aștepta la o asemenea abordare.
Ne-am întâlnit, de mai multe ori, la cafeneaua unde se vedea clar că se bucura de respect printre clienții fideli. Discuțiile cu el erau o adevărată încântare. M-a surprins plăcut cu vasta sa cultură literară. Îl ascultam cu drag când depăna amintiri. Debutase cu epigrame și proză umoristică în revista „Steaua”, în 1981, cu poezie în „Astra”, un an mai târziu, iar cu proză în SLAST, același an.
A publicat, de atunci, diferite genuri literare, în zeci de reviste și ziare, apărând și în câteva volume colective: „Acorduri la vârstele țării”, „ Pământ străbun”, Cântecul adâncului”, Lumină din adânc”, „9 piese de teatru”.
Deși avea încă multe proiecte și diferite cărți în lucru, a reușit, în timp, să publice doar câteva:

- „Noapte cu mesteceni albi”, poeme, Editura Fundației Culturale „Ion D. Sârbu”, Petroșani – 1997;
- „Violet”, versuri, Editura Fundației Culturale „Ion D. Sârbu”, Petroșani – 1997;
- „Blestemul Zânei”, teatru, Editura Fundației Culturale „Ion D. Sârbu”, Petroșani – 2003;
- „Și dacă mâine va veni”, versuri, Editura Sitech, Craiova – 2004;
- „Opriți lumea, vreau să cobor!”, proză scurtă, Editura Sitech, Craiova, 2004;
- „Ca niște spânzurători, amintirile”, versuri, Editura Fundației Culturale „Ion D. Sârbu”, Petroșani – 2004;
- „Stelele văzute de sus”, Editura Sitech, Craiova, 2005.



Marea lui iubire a fost teatrul. De altfel, după absolvirea Liceului din Petrila, a avut o tentativă (nereușită, din păcate) de a intra la Facultatea de Regie. Nu a mai încercat a doua oară, s-a resemnat și a lucrat la PTTR Petroșani, până în 2002. Dar pasiunea sa pentru teatru s-a concretizat în multe piese, dintre care unele s-au bucurat de mare succes:

- „Ascensor pentru încă o speranță”, piesă pusă în scenă la Teatrul Muncitoresc din Brașov;
- „Blestemul Zânei”, piesă jucată în premieră absolută la Teatrul Dramatic din Petroșani;
- „Răpirea Zânei Florilor”, a cărei premieră a avut loc la Teatrul de Estradă din Deva, în 2004.

Îmi propusesem să îl readuc în lumea bună a epigramei. I-am trimis un grupaj la revista „Epigrama” și a fost extrem de bucuros când i-am arătat numărul 53 al revistei, în care i se publicase o epigramă:

Incident feroviar
A intrat un tren în gară,
Astă-noapte, pe la două…
Paguba n-a fost ușoară,
Gara fi’nd aproape nouă.

S-a bucurat și când i-am arătat că apăruse o epigramă de-a sa, într-o selecție făcută de domnul Nicolae Nicolae, în urma Festivalului de la Caransebeș:

De 1 Mai
Această veche sărbătoare,
Discret, în suflet ne pătrunde,
E ziua lor, a celor care
Vor să muncească, dar… n-au unde!

Era încântat să-și regăsească numele alături de marii epigramiști ai țării. I-am dat regulamentele tuturor concursurilor din toamnă și a scris, ca un elev conștiincios, pentru aproape toate. Îmi aducea epigramele, la data stabilită, scrise ordonat, ca să i le transcriu, la calculator. Căuta, de fiecare dată, moto-uri care să îl reprezinte.





Scria cu litere mari de tipar, poate pentru a fi mai bine înțeles. Scrisul reflectă personalitatea noastră. Mircea s-a considerat, de multe ori, neînțeles de semeni. Iar atunci când simțea că cineva rezonează cu ceea ce simte el, își descărca sufletul. Dar fără să se plângă. Își cam ieșise din mână. De ani buni, scria epigrame numai pentru locuitorii Văii și nu mai era atât de pretențios ca pe vremea când a fost răsfățat cu zeci de premii.
Am aflat că are un palmares bogat, obținând 38 de premii, la concursuri și festivaluri literare. Dintre acestea, aș aminti câteva:

- Premiul I la Festivalul Național de Dramaturgie, pentru piesa „Ascensor pentru încă o speranță”;
- Premiul I pentru umor, la Festivalul de Creație „Milcovul” Focșani;
- Premiul I pentru poezie, la Festivalul „Vasile Alecsandri” Iași;
- Premiul I pentru poezie, la Festivalul „Pana Văcăreștilor” Târgoviște;
- Premiul I pentru poezie, la Festivalul „Cristal de armindeni” Petrila;
- Premiul I pentru poezie, la Festivalul „Cântecul adâncului” Petroșani;
- Premiul al II-lea pentru poezie, la Festivalul „Mihai Eminescu” Botoșani;
- Premiul al II-lea pentru teatru scurt, la Festivalul Național de Dramaturgie;
- Premiul al III-lea pentru teatru, la Festivalul „Pana Văcăreștilor” Târgoviște;
- Premiul „Ion D. Sârbu” pentru debut editorial, acordat de Fundația Culturală „Ion D. Sârbu”, la apariția volumului de versuri „Noapte cu mesteceni albi”;
- premii speciale pentru poezie, acordate de revistele „Vatra”, „Ateneu” și „SLAST”.

Deși a scris mult umor, cele mai multe premii le-a obținut pentru „scrieri serioase”. Umorul lui e mai mult filozofic, Mircea Andraș fiind – cum afirma Valentin Silvestru- „un umorist atât de trist, încât te face să râzi cu lacrimi”.
Chiar dacă nu a reușit să obțină vreun premiu acum, nu s-a întristat. Sperase să răzbească măcar cu textele de proză scurtă. N-a fost să fie… Și-a pus speranțe în concursurile de anul viitor. S-a bucurat, însă, pentru premiile obținute de mine. A scris în ziar câteva articole despre succesele mele. Glumea, în stilu-i care-mi devenise, deja, familiar: „Acum, că ești cunoscută pe plan național, e timpul să devii cunoscută și aici, în Vale!”.
Mi-a luat un ultim interviu, pe care l-a publicat în numărul din 18 noiembrie. Obișnuia să scrie titlurile cu litere mari, de mână. De data aceasta, după titlu, a pus un punct mare. M-am mirat, dar acum mă gândesc că, poate, a fost un fel de premoniție. Era ultimul lui articol. Urma să ne întâlnim, după-amiază, la cafenea. L-am căutat, chiar dacă nu a răspuns la telefon. În cafenea era o liniște apăsătoare. Am aflat că fusese găsit, de dimineață, într-o stare foarte gravă și că a fost dus la spital. Toți își făceau griji pentru el. Un tip s-a apropiat de mine și m-a felicitat pentru nu știu ce epigrame pe care i le citise Mircea, cu o zi înainte. Nu-mi amintesc ce i-am răspuns, nici dacă a mai spus ceva… Nici nu știu cum am ajuns afară. Știam că Mircea are nevoie de ajutor și mă simțeam tare neputincioasă.
L-am căutat, a doua zi, la secția de Terapie intensivă a Spitalului Municipal Petroșani. Aflasem că ieșise din comă și că poate fi vizitat. L-am recunoscut cu greu dintre ceilalți bolnavi monitorizați, „ancorați” de o mulțime de tuburi prin care-și primeau, resemnați, picătura de viață. Comoția cerebrală, cauzată de un hematom mare cât o ceașcă de cafea, l-a transformat destul de mult. A reușit să deschidă ochii și m-a privit cum am pus, pe noptieră, lucrurile pe care i le adusesem. A încercat, fără sorți de izbândă, să vorbească și să-și ridice capul de pe pernă. Înțelegea ce vorbeam și aproba, mișcându-și capul. L-am întrebat dacă mă recunoaște. Am simțit un oarecare regret în ochii lui, când a dat din cap, semn că nu știe cine sunt. I-am spus, la plecare: „Azi e vineri. Voi mai trece pe la tine, săptămâna viitoare. Să fii tare! Să nu îndrăznești, cumva, să mori!”. Ochii i s-au luminat brusc și a început să râdă.
Se spune că simțul care ne dispare ultimul este auzul. În cazul lui Mircea, și alt simț i-a rămas viu, până la sfârșit: simțul umorului.
L-am vizitat din nou, așa cum îi promisesem. Starea lui era agravată. Doar aparatele îl mai țineau în viață. Pe holul spitalului se adunaseră mulți dintre prietenii lui Mircea. Cu toții eram conștienți că nu mai e nimic de făcut. În dimineața următoare, a încetat să mai lupte…

„Despre mine ce să vă mai spun? Îmi plac la nebunie mestecenii, macii și dansurile frunzelor ce cad în fiecare toamnă ce mă desparte de mine.
Mă obsedează întotdeauna ziua de mâine, dar, în același timp, îmi provoacă remușcări ziua de ieri. Prezentul trece, uneori, atât de aproape pe lângă mine, încât ne ignorăm. Reciproc.
Nu dau doi bani pe conveniențe, ambiguități, vestimentație și prejudecăți. Îmi place să mă fac simpatic, dar nu mă deranjează să îi fiu antipatic cuiva. Scriu, nu pentru bani și nici pentru că n-am ce face altceva, ci pur și simplu pentru că scrisul face parte din viața mea.
Iubesc, deopotrivă, toate genurile literare, deși le mai trădez, uneori, cu pictura. Aș fi vrut să nu fi făcut nimic din ceea ce am făcut. În rest, despre creație, nu pot să spun mare lucru. Ea depinde, acum, de sponsori. Nu-i ai – nu ești!
Vă doresc tot ceea ce mi-aș putea dori și mie. Și încă ceva pe deasupra!”
(„Mea culpa” – din „Dicționarul scriitorilor din Vale”)