Valeriu Sofronie

Da, voi incerca sa mai trec poemul prin vamile estetismului Occamist pentru ai reda intinderea optima gandului si ideii.
Ma onoreaza aprecierile tale. Multumesc.
Valeriu

Domnul Emil,v-ati apropiat exceptional de frumos spatiul acestei poezii, l-ati absorbit la fel de sensibil in aura subiectivitatii dumneavoastra.
Poezia se sufoca in mereu proximitatea celui care ii da viata. Fara lector, ea ramane cuvant lipsit de fecunditate. Pentru ca poezia este de fapt un pumn de seminte pe care le aruncam in sufletul celuilalt...ca sa rodeasca.
Repet, ma onoreaza acest comentariu. Cred ca va ramane printre acele ganduri pe care ti le amintesti mereu; si usor si cu placere.

Cu stima , Valeriu.

daca imi pemiti, as citi poemul tau asa:

de obicei dormeam
în jumătatea ta de pasăre


trăgeam cu călcâiul inimii
caravane de vise
în zborul tău

de la un timp
am ochii morți
de când te citesc...\"

Imagini splendide, neintalnite in alte poeme.
Restul tine de infinire....
Felicitari, Cezara.

mi-a placut inchiderea poemului
\"viața mea e simplă
ca un măr...\".

Intram intr-o lume care ne impune reguli multe. Inteleg ca aici tinteste poemul tau...rebeliune in fata formei si regulii gata-facute.
Este o revolta, pe care ti-o respect.
Cat despre Scriptura, eu tot cu majuscula o scriu, chiar daca nu o citesc de la un cap la altul.

Aprecirei.

O intrebare: Pana unde poate inainta uitarea de sine ?
Geneza spune ca toate au iesit din apa. Dar apa de unde ?
Toata Scriptura sta in obsesia acestei ape promordiale. Oriunde este vorba despre renastere, este si apa prezenta. Nu are sens sa indic, ca se stie. Toti stim.

Poemul tau, Emil, imi aminteste de aceasta. Este o obsesia a renasterii in el. A botezului care spala si purifica.
Desertaciunii lumii si vesnicului “Nimic nu este nou sub soare” tu le opui dorinta intalnirii cu aceasta apa miraculoasa:
“...nu poți atinge nimic
ai vrea să te arunci într-o apă și să ieși renăscut
poate altul și poate o altă viață...

ai vrea să te arunci într-o apă să nu mai ieși
să fii un pește să nu vorbești
să trăiești numai cîteva zile ...

să depui icre apoi să mori puțin
și cînd te întorci
să o poți lua de la capăt...”

Este si o frica de cuvintele care ajung sa nu mai spuna nimic. Si de aici tacerea, ca un al 2-lea mormant.

Poem rotund, plin. Felicitari.

Valeriu.

in interiorul poeziei, lumea se rescrie...
asa faci si tu, o rescrii
dar cine esti?
O fiinta pierduta intr-o lume care nu doar ca devine mere ci este ea insasi devenire. Succesiune neintrerupta de caderi si ridicari...si iar caderi...O aiureala pe care nu stim ce o va potoli. Caci daca nimeni nu a reusit sa prinda vreun picior din cer, la ce bun atatea vane framantari ? Cine a facut-o inainte de noi ? Si cine o va face dupa? E clar ca nimeni nu se lauda cu asta. Iar de dincolo, nimeni nu se “grăbeste să răspunda…”. Nimeni.

De atata provizorat, simti cum fiinta ti se subtiaza, pana la transparenta. Spui de aceea: “pielea mea e tot mai subțire îți spuneam...”. Si tot nu gasesti punctul arhimedic.

Ce-ti ramane deci, Silvia?
Iti ramane retragerea in inima poeziei, singura care pluteste proaspat peste efemeritate. Dar nu a ta, a ltuia. Pentru ca tu ai nevoie de un centru din afara. Dar nici acolo nu gasesti si recurgi la ultima poarta...
“mă uit la somn ca la o promisiune...”...pana “cedezi”.

Dar cine nu cedeaza? Zeu sa fii si tot...da.


Asa am citit aceasta “retragere a ta in cuvinte”. Ca o salvare a luciditatii.

Frumos si intelept. Felicitari.
Valeriu.

atunci cand se intampla sa ai contact cu ceea ce este dincolo de firescul care banalizeaza orice fapt extraordinar - pentru ca, la drept vorbind, totul ar trebui sa para extraordinar - si intri in miezul lucrurior, o ploaie ca aceasta vine si te spala, inviorandu-te. In jurul tau incep sa se miste toate. Stiinta cu ragetele ei atotuficiente cade in derizoriu. Ramai tu si memoriile tale. Si de aici incepe a se scrie istoria ta absolut personala...

Dar ce rost are sa spun eu. Ai spus-o atat de limpede in textul tau, Gelu, ca nu mai ai nevoie de niciun comment. Drept pentru care ma opresc aici, spunand doar atat: Frumos!

Valeriu.

Cel mai bun poem pe care l-am citit in ultima vreme...cel mai bun dintre poemele tale, prietene.
Pana ta devine foarte ferma, gandul foarte atent, mintea isi intinde corzile la maximum...ce rezulta de aici ? Ceea ce ai scris.
Si acum la treaba:

Sunt trei nivele in poemul tau.Si toate isi definesc limitele in raport cu constiinta care, un fel de al 4-lea, le invaluieste pe cele 3.
Primul, cel al cunoasterii. Totul incepe in cunoastere. Prima inventie a omului nu a fost piatra ci ...IDEEA. Toate de la ea au pornit. Si in masura in care in acest aliniament al nostru se produce o bresa, caderile vor inainta in lant.Ceea ce este cel mai rgretabil este faptul ca la aceasta cadere constiinta asuista cu un soi de complicitate in timp ce ceilalti o percep ca pe o mare virtute.
\"de atunci oamenii îmi spun
că am o privire inocentă\"
Cat se bucura oamenii de gropile noastre.Era momentul ca unul sa puna mana pe o piatra si sa te ameninte:\'Frate, nu esti unde trebuie...\". Fratele insa iti incurajeaza gestul, facandu-te sa te simti un inocent. Toata traditia hindusa merge pe calea aceasta.Ei incurajeaza doar vidul, crezand ca in spatele lui se ascunde ceva priofund.Intrebarea este :Ce?

Apoi urmeaza cea de-a doua bresa...cea in activismul nostru faptuitor.
In mod firesc, fisierele umanitatii noastre se corup algoritmic si genetic. Cum spuneam, ideii i-a urmat lucrarea. Cunoasterea ne dadea un scop.Fara el, ce sa mai facem ?
Constiinta asista la fel de pasiva, aproapele la fel de bucuros...
\"de atunci oamenii îmi spun cât de rafinat sunt...\". Da, lenea este rafinament. Saracii calvinii, cum ar mai fi pus ei istoria prosperitatii in miscare daca nu vedeau in lumea omului altceva decat somn ?Noroc ca unii erau treji. eroul tau pierde si contactul acesta.
ce-i mai ramane?
Drumul, al 3-lea nivel de umanitate. Dar si aici coruptia lucreaza...catre \"odihna\" suprema.
Constinta doarme, ceilalti dorm si ei. Pardon, aplauda.

Acum mai ai ceva. Constiinta insasi. se spune ca speranta moare ultima. Nu, de constiinta este vorba. Cat timp mai este constiinta, mai este si speranta.

Srarseste tragic eroul tau. Fara Dasein, fara o lume a lui...tacere.

Am un singur nume pentru ce ai scris...Invidie de moarte.

Cu ce a mai ramas din prietenia noastra, Valeriu ( Vali numai pentru prieteni).

ai reusit sa surprinzi foarte bine subtextul textului. Ca de obicei, vezi.
De ce vezi ?
Pentru ca esti si tu in aceeasi canditie a sacralitatii poeziei. Ai toate trimiterile posibile - toate omologarile intentionate si neintentionat.
Vad ca ai surprins si \"placerea sexuala\" a scriiturii in absenta careia toate incercarile noastre de maculare a hartiei sfarsesc in regretabile mazgaleli.

Multumesc cititor fidel.
Cu sincera prietenie ce ti-o pot da, Vali.

Ligia,
imagine degetelor care iti albesc parul la trecerea prin el sau a degetelor care albesc atunci cand isi fac carare prin noi, este deosebita.

Cine poate intelege moartea ? Nici cand trece pe langa tine, atat de aproape uneori. E ceva ce trebuie experiat de fiecare. Dar avem momente cand pare ca intelegem. Cand toti cei pe care ii avem in sange ( si ii avem pentru ca si ei ne-au avut pe noi) par a intinde o mana spre noi, spunand - Este bine. Dormi linistit....

O asemenea mana cred ca o vom intinde si noi din somnul copiilor nostri, ca o incercare de mangaiere cu destinul.

Frumos poemul. Felicitari.
Vali.

si la drept vorbind, de ce sa nu fie si asa ?

e multa metafizica in poemul tau, Ion, desi sublimata poetic, asa cum si trebuie sa fie.
Am retinut prezenta celor doua planuri in care se misca omul tau, dar prin a carui libertate deplina (“ne mișcăm în voie ne iubim regește/nu ne trage nimeni de sfori”), va alege doar unul. Care ? Nu planul materialitatii oarbe in care Cronos isi devoreaza creatiile si ale carui “trenuri”, desi suficient de lungi, nu il indeamna sa ii devina pasager. Pasager pentru ce? Pentru o secunda de multumire ? Imi vine in minte spusa unui intelept care alegea mereu Socratele, oricat de nemultumit, in locul porcului satisfacut, desi oricat de multumit.
Al doilea plan, cel al verticalei ( relevat si prin prezenta turnului), este cel care il indeamna sa faca saltul in transcendenta care ii livreaza sangvinitatea. Nu este Deus-ul, sursa vietii? Nu spunea El ca prin credinta in fiu, rauri de apa vie ii vor izvora in noi?
De ce ne face cu ochiul ? Pentru ca este o forma de copartasie intre cei doi si, prin urmare, exista loc pentru o invitatie facuta nu verbal ( pentru ca El tace), ci printr-o clipire galesa din ochi, prieteneasca.

Prietenesasca este si lectura poemului tau care nu are nevoie sa se intinda pe zeci de pagini pentru a pretinde ca spune ceva. Are dimensiune optima. Poate ca daca ai elimina formula descriptiva din prima strofa (“ne ascundem de anotimpuri fatale/și de singurătăți canibalice”), rotunditatea poemului ar fi si mai bine asigurata.
Dar asta este doar o parere la care nu trebuie neaparat sa aderi.
Este un poem substantial, pentru care iti multumesc.
Cu prietenie, Vali.

Spui...\"Recenzia nu e grozavă. Mă tem că e de-a dreptul plictisitoare, fără suflu, spre deosebire de cartea pe care a vrut s-o readucă la lumină. Mă mir că ați avut nervi să o parcurgeți și vă mulțumesc din suflet\"...dar gresesti.

Camy, permite-mi sa-ti spun asa...ai dat luminii o interpretare de zile mari.
Si eu am citit cartea si mi-am \"lamurit\" ( alchimic spus) sentimentele si starile in cei doi \"marginalizati\". Dar nu am avut forta sa scriu ceea ce ai scris tu. se pare ca in feminitate nu este doar mai multa empatie dar cu siguranta mai multa natalitate artistica. e ca si cum ai fi renascut cartea intr-o varianta microtextuala.
Pentru cei care nu au prins cartea Ilincai Bernea sau nu au avut rabdarea sa ii parcurga cele 664 de pagini, recenzia ta poate sa se constituie intr-o deschidere a gustului pentru aventutra iubirii.
Inchei si eu cu motto-ul autoarei noastre
\"Pacientă Yvonne, te-ai lepădat de muzica de orgă?
Nu, domnule doctor, nu m-am lepădat...\"

Cu sincere felicitari, Vali.

un incepur care starneste interesul de a continua lectura...o dezvoltare alerta, dar un deznodamant abstract. trebuia sa ramai in aliniamentele povestirii, fara sa teoretizezi.

ai mare forta de descriere, stapanesti foarte bine povestea, te lasi in curgerea noului, fara sa pierzi fraiele.

Imi place mereu sa te citesc, asteptandu-ma la inovatiile tale literare.

daca ai mai lucra numai putin la final, textul tau ar avea toate motivele sa ramana emblematic.

Cu prietenie, Vali.

P.S.(1)
Este adevarat, filosofii tot printre ostrete vor sfarsi a privi lumea. u au nici curajul si nici forta de a trai imediat lumea.Taraneste , asa cum foarte bine sppui.
P.S.(2) Un posibil sfarsit ar fi fost adeverirea faptului ca acea locuinta spatioasa sa fie construita chiar pentru filosoful nostru. Asa, ca un dar ironic pentru a-i arata ca falsitatea existentei sale cere la randu-i un spatiu artificial.

insusi titlul poemului este el insusi un poem.
este in poemul tau o revolta a spatiilor, un efort de depasire a facticitatii...
iar \"suflul in par\" ce poate fi altceva decat un rest din mangaierea originara a Duhului care sufla cu viata peste noi? De la Dumnezeu la iubirea pe care o ceri - un pas.
Imi place.
Cu prietenie, Vali.

da, ai dreptate Dana, casa poetului daca nu este Lumina, in mod sigur este din Lumina…

Te admir pentru curajul de a declara poetii ne-oameni. Oare cine s-ar incumeta dintre vietatile pamantului sa ii tina de mana atunci cand savarsesc marea trecere, daca ar fi doar momente intr-o simpla evolutie evenimentiala, evolutie care nu este alta decat istoria ?Nu stiu insa daca sa-i plasez sub- sau supra-...in mod sigur nu in linie dreapta. Atat de multe ori poetii au fost deschizatori de umanitate iar alteori puncte terminus in evolutia omenirii...Prin ce a rostit, chiar Hristos a fost un poet, chiar daca Poetul incepatorului Cuvant - Logos.

Varstele pe care le invoci, “vârstele din trupul poeților”, in mod sigur ar simboliza intelepciunea lor. O intelepciune de seara si nu de noapte...

Sunt multe deschideri care irump din poemul tau. Dar ma opresc aici pentru a nu raspandi cu voce tare in targuri ceea ce se cade a se rosti doar in soapta.

Da ai dreptate,
....atât de frumos dorm poeții între lumini de veghe
umbra nu le acoperă trupul
poeziile scrise pe înserat
îi vor ține mereu aproape de casă


Cu prietenie, Vali.

Adrian, am descoperit site-ul http://adrianmunteanu.uv.ro/...si am ascultat...fantastic...inca se mai scrie poezie buna in tara asta...inca se mai scrie...dar recitalul tau este extraordinar. Cat de mult inseamna pentru opera ca aceasta sa fie lecturata de insusi creatorul ei...Cred ca exista o legatura intima intre opera si vocea creatorului. Si mai cred ca numai o crima poate desparti textul de cel care a sangerat la crucea lui.

Este o onoare sa te cunosc si pe calea aceasta.
Cu prietenie.

un sonet despre credinta in Sfanta Muzica sau Sfanta Arta ce intotdeauna isi vor lasa in urma creatorii...
Acesta este destinul operei - sa devina SCENA, adica public.
Felicitari pentru ralizare si continua ca canti si parti de lume pe care pasii tai nu le-au strabatut, pe care ochii nu le-au cunoscut...
Cu prietenie, Vali.

Liviu,
ai o mana ferma, claritate si gust. Nu treci pe langa idei ci le \"asimilezi\", vorba elvetianului cu nume de masina...:))...le respita textul tau, sau mai bine spus, o realizeaza intr-un mod foarte natural eroii \"carciumei\"tale.
Imi place nuvela ta. De data aceasta, momentul \"Marelui Adevăr Absolut\" te pune pe ganduri. Umorul subiacent actualizeaza un fel de trambulina care te arunca in Transcendenta.
Pacat ca nimeni nu stie ce este cu acesta Mare Adevar si putin probabil ca va sti cineva vreodata, oricati \"poeti\", \"profesori\" sau cine mai stie cine l-ar tenta.
Pana atunci insa, ramane o proza placuta, usor de citit care aminteste de bogatul filon national in care se asterne literatura ta.

Felicitari si te asteptam cu alte \"bauturi tari\".
Cu prietenie, Vali.

iar de aici incepe adancul intelepciunii...

Ela, tu simti lumea ca pe o rana, o rana in care nu avem curajul de a ne recunoaste caderea, asa cum nu avem nici curajul de a privi “direct în adevăr”....lumea Omului tau si-a pierdut selfconsistenta ( acum din apa nu mai ies fiinte botezate in puterea Duhului ci doar “istorii fără dumnezeu” ), relativizandu-se si ajungand “omeneasca, mult prea omeneasca”, asa cum o vedea si cel care s-a visat Supraom pentru o clipa...

Desi suntem adusi clipa de clipa in orizontul alteritatii, al lui Celalalt - prin care am putea sa ne salvam, sa redobandim “resturile astea de copil” ale inocentei -, nu avem nimic care sa ne lase sa intram in orizontul plenitudinii; si asta numai datorita precaritatii noastre ontologice, derivate din alteritate si nu din destin care ne subtiaza, facandu-ne sa fim “legați de cuvinte...cu ochii închiși ...mâinile înnămolite...si...gurile reci...”. Nu ne mai simtim “intregiti” unul prin celalalt ci doar monade care si-au inchis toate usile si ferestrele, condamnandu-ne la o claustrare in acre intelegem sa ne “coasem” destinul asta sarac...
Lumii distrugerii repetate, tu ii opui o lume a iubirii, o lume capabila sa recupereze vocile uimite ale primelor iubiri...

Ela, tu iubesti plin. Iar iubirea ta, conjugata cu iubirile celorlalti, mai poate salva Lumea.

Te felicit pentru gandul curat, pentru indemn si pentru felul artistic in care ai reusit sa ni-l aduci in camarile inimii.
Cu pretuire, Vali.

Petre,
nici nu era terminat \"fiat\"ul, ca se si porni deconstructivistii...
cine spune ca postmodernismul este recent?
aiurea...de la facere este ...oriunde este o facere, este si o desfacere...oriunde un poet, si un critic.
dar stau si ma intreb...biroul ala de relatii publice chiar o exista ?
a lasat loc deusul posibilitatii unei re-faceri ?
si daca o contestatie ar fi acceptata ?

si daca cineva ar spune ca numarul lui Avogadro este cu prea multe zecimale si ca ar cam trebui pus in ordinea finitului ?
ce s-ar intampla cu lumea de dupa contestatiile acceptate ?
dupa o asemenea contestatie numai ?
poemul tau nu o spune...dar inteleg ca numai la \"judecata de apoi\" se va da un verdict.
si ai dreptate, nu cred ca va fi in avantajul contestatarului...nu, nici vorba...ba, dimpotriva.

un poem usor de citit, plin de intelepciune, care iti lasa un gist amar, gandindu-te la miile de cereri pe care le-ai depus si tu pe la unul din oficiile acelea divine pe care le frecventezi din momentul in care zici OAU, OAU!

felicitari prietene, ti-a reusit....
Cu prietenie? nu...
Cu dragoste ?, nici...
De-a dreptul cu invidie oarba si multa ciuda...
Vali