cîrciuma lui Bicuță - 37

Săndel era supărat. De cum a intrat pe ușă s-a văzut că nu era în apele lui. Se așeză la o masă și comandă o cafea mare. - Parcă ți s-au înecat corăbiile, începu Profesorul. Ce s-a întîmplat? Ești supărat pe ceva? Sau pe cineva? - Mai mult nervos decît supărat, răspunse Săndel. Am fost la bancă, să-mi plătesc telefonul. La Reiffeisen, era coadă și se sta la un singur ghișeu, celălalt era închis. L-au deschis cînd eram deja în față, mai erau două persoane, așa că nu m-am mutat. Mai ales că erau și niște țigănci cu fuste multe, miroseau de te trăznea, alea s-au mutat primele, stăteau chiar în spatele meu. - Și nu ți-ai controlat buzunarele? întrebă Poetul. - Ba da, nu-mi lipsea nimic. Sunt totuși băiat inteligent, am stat cu mîinile în buzunare tot timpul, chit că mi-au transpirat mîinile, era foarte cald în bancă, li se blocase centrala. Habar n-aveți de cîte poate găsi omul prin buzunare cînd are timp să caute. Tot felul de liste, bonuri de benzină, mărunțiș…Numai bancnote n-am găsit, m-aș fi bucurat. - A scris un psiholog, Piaget, despre inteligență, interveni Profesorul. Spunea că o formă de adaptare. Dar din cîte ne povestiși, nu prea te-ai adaptat la situație. - Parcă ăla de ziseși matale făcea mașini franțuzești, spuse Bicuță din spatele barului, în timp ce ștergea un pahar. V-ați cumpărat votcă de la magazin? Că azi n-am făcut aprovizionarea. - Acela e Peugeot, Bicuță, nu Piaget. Și nu era francez, ci elvețian. Dar ce mai contează? - Tot un drac, dacă e francez sau elvețian. Ce vreți să spuneți că nu știam? Dar am vrut să vă tastez. Mă pricep și la artă, dacă vreți să știți. Când am făcut armata la Târgu Jiu, toată ziua ne odihneam pe scaunele alea ale lui Brîncuși. Ne ducea la munci, adică să strîngem gunoiul din parc și să-l cărăm la marginea orașului. Niciodată n-am priceput însă, de ce a făcut masa aia atît de departe de scaune. Nu puteai și tu, ca omul, să pui parizerul pe ea, tot pe genunchi îl haleam. Și ailaltă…ușa iubirii. Frumoasă, da’ cam mare pentru o casă. Însă materialu’ era bun-bun, mă mir că nu l-au ciordit oții. O mai fi acolo? - Aia se numește Poarta sărutului, Bicuță, nu ușa iubirii, îl corectă Săndel - Eu v-am zis și mai devreme că tot un drac. Ce mai contează cum îi zice? Trece oamenii prin ea? Trece! E ușă, toată ziua. Mai bea cineva votcă? Sau vreți bere? Că aici e cîrciumă, nu roata norocului. Uite, m-au năpădit amintirile tinereții, îmi dădură și lacrimile. - Ai dreptate, Bicuță, zise Profesorul. Ieri am avut ședință la școală, ăia se tot lungeau la discuții, pînă le-am zis: „Hai, fraților, acasă, că școala nu e cîrciumă să stai toată ziua în ea”. Și așa i-am convins să terminăm, și am venit aici. Dă o votcă mare. Și mai șterge și tu mesele, că mi-am murdărit haina în coate, și abia am luat-o de la second hand, e ca nouă, cum ar veni. - Ba eu cred că ai luat-o deja murdară. Eu rînesc mereu mesele după dumneavoastră, nu rămîne pic de jeg pe ele. - M-am păcălit și eu cu magazinele alea, zise Săndel. Dacă nu ești atent, cine știe ce cumperi. Ce, ăia le aruncă de proști? Ca atunci cînd strîngeam lucruri pentru sinistrați. Venea lumea cu ce avea prin casă de prisos, cică să-i ajute pe amărîții ăia. Adică, scăpau de televizoare defecte, de pături mîncate de molii, de pantaloni fără un crac și de pantofi desperecheați sau cu tălpile rupte. Am văzut și jocuri pentru copii cu piese lipsă. Hai, dacă era o păpușă mai mergea, dar unul a adus un joc de puzzle incomplet. Cică le dezvoltă inteligența și creativitatea copiilor, dacă nu au toate piesele. Peugeot ăla ar fi avut material didactic sănătos cu copiii noștri. - Ca și cum Bicuță ne-ar face cinste și în loc de votcă ar pune apă minerală, zise Profesorul. Ba nu, că aia costă. De la chiuvetă. - Glumiți dumneavoastră, dar eu nu mă supăr, că mă știu cinstit și onest. Cu băutura nu mă joc. Eu îmi respect clienții. Dar nițică apă în votcă n-ar strica, tăria vă face rău și vi se urcă la cap, dar nu vreți să recunoașteți. Ar trebui să vin în sprijinul dumneavoastră, să vă protejez ficații. - Păi deja o faci, Bicuță, veni replica lui Săndel. Am înțeles că nu contează ce ne pui în pahare, apă chioară sau vodcă, pentru tine tot un drac este. - Cică apa minerală nu e bună, zise Bicuță. Are calciu care se depune pe țeastă și apasă pe creier. Așa spuneau la radio, niște cercetători suedeji. - La tine nu e nici un pericol, zise Săndel. Că stă creierul lejer, chiar dacă ai capul mic. - Ce face domnule, Poetul, acolo, găinează? întrebă Bicuță, schimbînd subiectul. Toți își îndreptară privirile spre Poet, care, într-adevăr, picotea la masa lui. Aloo! Domnu’! trezirea, că aici nu ești la sanatoriu. Poetul deschise ochii, privi cîteva secunde împrejur, apoi sorbi din cafeaua, care între timp se răcise. - Mă scuzați, m-a luat somnul, n-am dormit azi-noapte decît pe apucate. Nu știu de ce. Nici măcar nu am băut cafea decît dimineața. M-am culcat mai devreme, pe la zece seara, adică am adormit la televizor, la o emisiune despre politică. Apoi am avut un vis foarte ciudat. Dar nu cred că vă interesează visul meu. - Ba ne interesează. Povestește-ne, zise Profesorul. Cine știe, poate aflăm din el gîndurile tale latente din subconștient. Așa, ca Freud. - Se făcea că dormeam. Îmi era frig și mă învelisem cu plapuma, deși era vară. - Eu am o plapumă de la soacră-mea, zise Bicuță. E ca nouă, atît că mai curge din ea fulgi. Am peticit-o de cîteva ori, e perfectă. - Bicuță, lasă domnule, omul să povestească, interveni Săndel. Mai bine adu-ne o sticlă de vin. Să fie roșu, sec și rece. - Rece, să trăiți! Răspunse Bicuță și ieși din cîrciumă să cumpere comanda. - Spuneam că dormeam, continuă Poetul - Și erai învelit în plapumă, completă Profesorul. - Așa…la un moment dat visez că vin la mine doi pești. Din aceia de acvariu, cu aripioare mari, ca niște voaluri. Amîndoi purtau pe cap căciulițe cu moț, adică un fel de fesuri. Unul avea fes roșu cu moț albastru, celălalt invers, adică fes albastru cu moț roșu. - Ca steliștii, zise Săndel. - În fine…Primul pește, adică acela cu fes roșu și moț albastru se uită la mine atent și zice „ăsta doarme”. Ca să fiu mai bine înțeles am să le zic „peștele 1” și „peștele 2”. E bine? - E perfect, zise Profesorul. 1 și 2. Roșu și albastru. Am înțeles. - E foarte important să înțelegeți, fiecare pește are rolul său, bine stabilit în poveste. Deci peștele 1 se uită la mine și spune… - „Ãsta doarme”, am reținut, zise Săndel. - Apoi peștele 2 se uită și el la mine și spune: „Nu doarme, are ochii deschiși” Peștele 1: Și ce dacă? N-ai mai văzut oameni dormind cu ochii deschiși? Peștele 2: Nu. Dar nu asta e important. Să-i spunem? Sau să nu-i spunem? Încă nu m-am hotărît. Peștele 1: Nu știu dacă e pregătit să afle. Dacă nu e pregătit și îi spunem, nu e bine. Dacă e pregătit și nu-i spunem, iar nu e bine, trebuie să afle odată și odată. Ar fi perfect să fie pregătit și să-i spunem. Dar cum putem afla asta? Peștele 2: Eu zic să-l trezim și să-l întrebăm: „te crezi pregătit să afli Adevărul?” Peștele 1: Care Adevăr? Peștele 2: Cum care? MAA, adică Marele Adevăr Absolut. Peștele 1: Ahaa, Ãla. Să-l trezim, deci. Amîndoi peștii se aplecară asupra mea cu fesurile lor și începură să mă gîdile cu moțurile pe frunte și pe nas. Între timp, fredonau pe nas refrenul din \"back in Judy\'s jungle\", o melodie care-mi place mie. Apoi au început să strige „Alooo, Domnu’. Deșteptarea!”. Atunci m-am trezit. Era ora două noaptea și prin fereastră se vedea luna albă ca un pește cu solzi argintii. Pe urmă n-am mai putut adormi, degeaba încercam să număr fel de fel de chestii, îmi tot veneau în minte tot peștii ăia cu fesurile lor. - Pînă la urmă ai aflat ce era cu MAA?, întrebă Săndel, curios. - N-am aflat, că vă spusei, m-am trezit. Adică m-am trezit de-adevăratelea, nu în vis. Acum încercam să repet figura, tocmai începusem să visez, numai că peștii ăia se inversaseră, peștele 1 avea fes albastru și peștele 2, fes roșu. De data asta îmi povesteau ceva despre AMA, dar încă n-am reușit să aflu ce înseamnă că m-ați trezit. Tot de-adevăratelea - Și de ce e așa important să știm care e peștele 1 și care e peștele 2? întrebă Bicuță, care venise cu sticla de vin și prinsese ceva din poveste. După mine tot un drac. Adevărul e în sticla asta, cum spunea și italianu’.