Cîrciuma lui Bicuță - 36

În fața cîrciumii, pe trotuar, se auzea o hărmălaie, suficient de tare, pentru ca toți consumatorii să-și ridice capetele, care din cafeaua aburindă, care din paharul de vin, care din ziar, și să privească spre geam. Bicuță ieși cu mătura și interveni în conflict. Un cîine mic și negru trăgea de pantalonii lui Săndel. La rîndul lui, acesta pocnea fiara cu o sacoșă de plastic plină cu sifoane. Cîinele lăsă cracul pantalonului și își îndreptă furia către sacoșă, pe care o rupse din două smucituri, sifoanele căzînd pe trotuar, în zăpadă. Bicuță luă unul de jos și stropi cîinele cu un jet puternic de apă carbogazoasă sub presiune. Această manevră făcu să înceteze conflictul, pesemne că lichidul rece și frigul de afară nu-i prii animalului, care se retrase întorcînd de cîteva ori capul și mîrîind spre partea beligerantă. - A dracu’ javră!, zise Săndel intrînd în dugheană în aplauzele asistenței. E plin orașul de maidanezi și primăria nu face nimic. La ghenă la noi, sunt vreo douăzeci, se urcă în ghene și caută mîncare. Femeile și copiii nici nu mai au curajul să ducă gunoiul. Bicuță, ce naiba făcuși, mi-ai risipit o jumătate de sifon pe cîinele ăla. - Auzi la el! în loc să-mi mulțumească, dumnealui mă critică. Și să știi că s-ar fi dus tot sifonul dacă ar fi avut presiune. Unde le-ai încărcat? Te-a tras în piept. Și să știi că nu e cîine vagabond, e al țiganilor de vizavi care s-au mutat astă vară. Mereu iese din curte, e distracție mare, mai ales dimineața cînd trec judecătoarele la servici. Pe toate le latră, ba pe unele le-a și agățat de poșetă, sau de haină. De frică, traversează exact în dreptul meu și atunci eu le zic „săru’ mîna!” iar ele trebuie să-mi răspundă, că așa e politicos. Mai mă vede lumea că mă salut cu oamenii importanți, mai intră și la mine în restaurant. E bun și el la ceva, adică. - Eu am rezolvat problema asta zise Dan a lu’ Nașu. E și la noi între blocuri o haită de cîini, unul dintre ei, maro cu pete, e cam turbat, se ia după oameni și dacă nu ești atent te agață de picior. Nevastă-mea mi-a spus că ea nu mai duce gunoiul, așa că a trebuit să iau măsuri. - Și ce măsuri ai luat? întrebă Profesorul. Să nu-mi spui că i-ai otrăvit. Mai știu eu pe unul care luase de undeva niște biscuiți otrăviți. Era cu bicicleta și a intrat omul să bea o bere, a lăsat biscuiții în sacoșă, agățați de ghidon. Cînd s-a întors s-a trezit că nu mai are sacoșa, o furaseră niște puradei. Dacă or fi mîncat din ei, asta nu mai știu, dar nu s-a auzit nimic în tîrg că s-ar fi otrăvit vreunul. Cred că sunt rezistenți, au imunitate. - Am cumpărat un aparat cu ultrasunete, care îi calmează. Mi-a dat unul un număr de telefon, mi l-a trimis prin poștă de la Timișoara, m-a costat o sută de lei noi, adică un milion. - Scump n-ar fi, dar măcar face banii? întrebă Săndel. Că aș lua și eu unul. - Păi, stai să vezi. I l-am dat nevesti-mii cînd s-a dus la piață. A luat și gunoiul și a plecat liniștită. S-a întors după cinci minute, roșie la față și gîfînd. „m-au alergat ai naibii, pînă la ușa blocului, bine că era deschisă, că pînă deschideam eu cu cartela mă sfîșiau ăștia”, zice ea. „Nu face doi bani drăcia asta, s-o trimiți înapoi”. Așa că am împachetat aparatul, și l-am trimis înapoi la firmă, să-mi dea banii îndărăt. - OPC-ul nu l-ai anunțat? Că ăștia cu așa ceva se ocupă, interveni Profesorul. - Nu l-am anunțat, nu am încredere. Am eu un văr care își făcuse abonament la zap, cînd a văzut că dă milioane în fiecare lună, a renunțat. Dar a trebuit să aștepte un an, că așa scrie în contract. Ãia au rătăcit adresa și spun că n-au primit nimic, să mai stea un an, cică. El nu și nu, n-a mai plătit abonamentul așa că l-au dat în judecată. Sunt ca rîia ăștia, mai știu vreo două cazuri care abia au reușit să scape. - Și ce-ai rezolvat pînă la urmă cu aparatul ăla? întrebă Săndel. Că nu ne ziseși. - Nimic pe moment. Mi-au scris ăia că nu știu să-l folosesc, să citesc instrucțiunile. Și mi l-au trimis înapoi. Aveau dreptate, cum să meargă fără baterii? E drept, eu i-am cumpărat baterii, dar am uitat să le pun, mi le-a găsit nevastă-mea în buzunar, cînd mi-a spălat pantalonii. Acum funcționează, am mai comandat unul și pentru copil, cînd se duce la școală să-l ia cu el. - Parcă exista o asociație pentru cîini fără stăpîn, am văzut eu la televizor, zise Profesorul. Patru lăbuțe, cam așa îi zicea. - Ce patru lăbuțe domnule? replică Săndel. Astea-s iordane. Ia să-i ia și pe ei de pantalonii un maidanez, să le rupă ciorapii. Dacă le poartă așa de grijă, să vină să-i ia pe-ai noștri. Patru colți ar trebui să le zică, nu patru lăbuțe. Bicuță, vine votca aia, sau trebuie să mă duc s-o cumpăr de la angro? - Vine imediat, am trimis-o pe Viorica la magazin. I-am dat și un sifon de-al lu’ matale, să se apere de cîini, ai văzut ce bun e…