Vad Guzun

Superb: ”...cât soarele tropical,vreau să spun gândul/ține ostatecă-n templul de jar al memoriei/clipa dintâi,/cât sânge de bal traversează câmpul imaginației/dacă eu nu mai ard/în acest pestriț carnaval asumat...”.

Aici ceva-mi zgârâie auzul, cred că rima terminației ”-al”, este ostentativă sau câteva cuvinte sunt în plus: ”...unde saturați ori striviți de banal/bântuiți de taine și stridenți în culori papagal/implorăm te miri ce în genunchi/în numele dragostei și-al sfântului Ideal...”. Prefer: ”...unde saturați de taine și stridenți în culori/implorăm te miri ce în genunchi/în numele dragostei și-al sfântului Ideal...”

Era să uit: aș lăsa doar ”soare”, fără ”tropical”, sunt suficiente adjective acolo - ”lumină suavă”, ”templu de jar”.

Final pe măsura ”resturilor din arse demersuri”: ”când fumegă fusul orar,/în strai de cuvinte mor lupi/iar pușca e-n mâna poetului/tot el lustruitul ori transpiratul/ogar...”, autentic duh deghizat în cântec.

Cu admirație, V.G.

Textul este scris la persoana a doua. Nu aș putea să spun că stările enunțate nu mă privesc, există însă un erou (principal) care ar vrea să facă ceva... cot la cot cu inevitabilul. Acesta acceptă provocarea, chiar se lăfăie în așteptarea asasinilor, reușește să prelungească viața victimelor, prin urmare nu este o victimă.

mulțumesc pentru atenție, V.G.

Aici ai dreptate, cedând ispitei, îți asumi consecințele. Mă refeream la ură, la gelozie. Chemarea este instrumentul, EA - pretextul, căderea - pedeapsa, dacă e doar un cuvânt de legătură.

Mulțumesc pentru trecere, mă bucur că-ți place.

Când spun că m-au abandonat la marginea neantului, mă gândesc la neant ca la o prăpastie, iar destinul nu poate fi ocolit nici chiar de abso-lut din cauza componentei ”lut” - rocă folosită în olărie, în construcții, dar mai ales în sculptură.

În cea ce privește nostalgiile - după copilărie, libertate - da, după chipurile de lut - niciodată! Mulțumesc pentru recomandare, voi citi cu cea mai mare plăcere.

Cu stimă, V.G.

Idee urmărită cu consecvență de la primul până la ultimul cuvânt al poemului, ca să-l pricepi trebuie să-l citești ”din creștet până-n tălpi”. În rest, nu pot să nu remarc: ”ai slăbit mult.../ai dat foc/sacilor de cărbuni/ pântecul tău i-a ars”, ”ar trebui.../să taci cum tac în tine buna, străbuna, străluminatele mame”, ”privirea se pierde/tot mai adânc, acolo unde/bărbații nu ajung niciodată sau vor ajunge poate/când ultimul iubit va fi fost să arunce spre orizont cenușa”.

Expresiv, profund. Cu plăcerea cititului, V.G.

Virginia Popescu,

nu vom crede în îngeri, nu-i vom asculta, nu-i vom băga în seamă, dar ne vom uita totuși în urma lor pentru a nu-i confunda, cu șoarecii de bibliotecă, cu șoricioaicele cu aripi, cu liliecii, cu demonii.

Bibliotecarul-șef să-i păzească pe îngeri! plăcerea dialogului rămâne de partea mea.

Domnule A.C. ENEA,

vă mulțumesc pentru apreciere, mă bucur pentru dimensiunile pe care le identificați printre rafturile Odei, preiau ca atare semnalele privind soarta culturii și avertismentul pe care îl lansați, pertinent. Sper totuși că nava supraglomerată la care faceți referire nu va avea soarta bibliotecii mele, că marinarul dumneavoastră va fi mai inspirat decât bibliotecarul meu... Altfel, vom avea nevoie și de lăcătuși, tinichigii, chelneri, tâmplari etc. inclusiv pentru a reface ceea ce au mistuit flăcările.

Ne onorează și prezența prințesei etiopiene Aida, îi oferim un loc alături de doamna Martin, Giuliamo Savonarola, Ionescu, Nichita, incantați de Virginia Popescu mai sus, cu atât mai mult cu cât, este urmată de preoți, preotese, ministri, capitani, soldati, oficiali, etiopieni, sclavi si prizonieri, egipteni, animale si cor. Nu-l ignorăm nici pe homo roboticus.

Ca să justific aerul ipocrit al unor întrebări nevinovate, mă gândeam să trimit îngerul cu aripi de aur din ”al meu suflet psihee” ca să-l ridice pe îngerul negru, însă ”îngerul, ah, îngerul, ah, îngerul, ah, îngerul/a plecat cu aripi de aur zburând/într-un aer de aur”.

Anticipând că mă vei acuza de cruzime, i-am strigat prin vocea lui Nichita: ”- De ce te îndepărtezi de la mine... de ce pleci, de ce?/- Fără pricină mi-a răspuns, fără pricină”...

Semn rău plecarea asta a îngerilor, asemenea șobolanilor care părăsesc biblioteca înainte să fie cuprinsă de incediu.

Deși are un compartiment rezervat în trenul care oprește lângă perna autorului, iar amintirile invadează veghea prin ușa întredeschisă a somnului, constat că acesta din urmă, somnul adică, învinge. Visul este dovada în acest sens.

Ar fi fost o poveste cu final fericit dacă trenul cu pricina nu deraia în zori,
chiar în gara cu obligații și obsesii. În logica poemului, orice atentat asupra insomniei este binevenit. Actual.

cunoaștem, cunoaștem! motiv pentru care scrijeleam cândva:

alchimist trufaș al speranței
visul
se reîncarnează în intimitatea nenorocirii
te pândește
cu ochii injectați ai păsării de bronz
așteptând extirparea
nervului vag al răbdării
dar saltul în improbabilitate își înfige
ghearele
în moliciunea strigătului tău
te trezești
din subzistența incandescentă a nefericirii
și nu știi unde te afli...

dar ca să nu mă abat de la subiect, observ că Nichita de fapt te-a blestemat ”să arzi în focul cunoașterii și să renaști precum phoenixul”. Să fie oare același cu rugul Vanității alimentat de Giuliamo cu instrumentele păcatului pe care le-am enumerat mai sus?

Reptilele sunt o clasă de vertebrate, cu corpul acoperit de o piele groasă, solzoasă, fără picioare sau cu picioare scurte, și cu inima tricamerală. Se cunosc aproximativ 7000 de specii de reptile. În speță, ar putea fi vorba despre șarpe, cel care a profitat de curiozitatea Evei.

Visele, cel care și-a însușit binele, comedia, pașii. Sau n-a murit nimeni, pur și simplu.

Amintiți-vă obiceiul (se spune că ar avea origini păgâne) celor care-și fac pomana din timpul vieții. Preotul cântă veșnica pomenire la mort, sfințește bucatele, se ciocnește un pahar. Dai mâna cu ”mortul”, te uiți în ochii lui, dar nu uiți că ești la pomană. Am predat pașii = i-am îngropat, în sensul că am fost obligat, n-au mers de bună voie - nu ”s-au dus în țărână”.

Mulțumesc de participare la pomană, dar nu plecați, mai stați până se împart colacii. V.G.

Focul a fascinat dintotdeauna și mai ales lumina... Acuzat te erezie, Savonarola chiar a sfârșit ars pe rug, după ce a fost spânzurat. Nu a deranjat faptul că ardea oglinzi, haine elegante, instrumente muzicale, tablouri, manuscrise ci opoziția față de papă. Ultimul drum i-a fost pavat de erezie, iar excomunicarea l-a aruncat în brațele eternității sau în fundul iadului... Să fie oare decadența moravurilor cauza unor vise atât de urâte? sau vanitatea celor care pretind că luptă împotriva cultului păgân?... Important este că v-ați trezit :)

”căldura de afară amorțește privirea”, determină finalul unui poem ale cărui personaje ”se adună în lemnul adormit înaintea noastră”: ”bine bine vom cumpăra uși gata deschise”... O soluție firească, chiar prea realistă pentru un spațiu în care ”povești scurte lungi scurte glisează cu salivă”. ”Fularul de vise” este elementul care confirmă, în pofida dimeneții că cineva a ajuns undeva.
cu admirație, V.G.

”Îmbolnăvire de sine” care se termină cu o ”vara defunctă”. Și de parcă nu ar fi suficient, ”falsul tratat/și veșmântul de nuntă necălătoare” este strivit ”sub tâmple de sare”. Un deces expresiv, ”conturul involt al buzelor” ar putea sugera și cauza acestuia. Un vers impecabil, reușiți să mențineți starea de veghe.
V.G.

Interesantă asocierea șirului de simboluri de care m-am folosit pentru a umple Oda cu uimirea doamnei Martin. Recitesc comentariul pentru a mă lămuri cu privire la natura acestuia și seria de replici bizare, fără sens și fără logică din piesa marelui Ionescu îmi dă o mână de ajutor.
Mulțumesc pentru trecere.

De acord, e o chestiune de asumare. Sesizam iluzia inspirației în contextul mai larg al creației, al concurenței neloiale a celui care stă la originea tuturor lucrurilor față de mulțimea care își permite să intre în acest joc, al cuvintelor. Mulțumesc pentru comentariu, V.G

Poemul își propune să răspundă la întrebarea ”cine sunt/cine ești?”, iar poetul oferă și răspunsul inspirat: ”secret erijat/în forma ce vine/sunt fluture gând/din nimic/înspre tine”. ”Cine sunt...sau nu sunt” - un ecou elevat al celebrei ”a fi sau a nu fi”, dar și o concluzie demnă de reținut: a fi sau a nu fi nu este același lucru cu a trăi. Nu știm sigur dacă poetul este sau nu, știm doar că trăiește. Întrebări și răspunsuri peste care se așterne un titlu pe măsură: ”ah te iubesc”.

Felicitări. V.G.

Superb! ... îl recitesc însă
- fără ”rumoare” (pentru că am în față ”mare”, iar după - ”nemișcare”): torente/purtând pendulul anotimpurilor,
- fără ”strigăte”: strigăte mute/explodând/în carnea vie a Orașului,
- fără ”șterg”: timpul șterge cuvintele/cuvintele timpul/o literă se șterge singură/e ora transparențelor.

... de la dreapta la stânga trece timpul/de la stânga la dreapta înaintează cuvântul... Acțiunea, deși este calificată a avea loc la ora transparențelor, are loc într-un spațiu atemporal, râurile, nemișcarea, strigătele, cuvintele dintr-o limbă neștiută pun stăpânire pe poem înaintea furtunii, ca să explodeze ”în carnea vie a Orașului”. Ai impresia că te privește și pe tine, că ești acolo, noapte de noapte.... Cu admirație, V.G.

...da, ar fi o idee ca subtitlul - ”dacă respiră” - să rămână titlu, iar perla textului - ”temnița în formă de femeie” - să fie descoperită de cititor, pe parcurs, în corpul poemului... Asta dacă ne este permisă părerea fără supărare. V.G.