Traian Calin Uba

Ultima strofă e foarte puternică. Ãsta e nucleul poeziei. E și un final foarte bun.

De acord cu Eugen Gațeanu. Și eu am impresia că e o proză bună dar nu pot citi pe site decât texte relativ scurte.

Te paște pericolul unor teme bicefale. Ambele părți ale poemului mai trebuie lucrate pentru a obține două poezii distincte, bine șlefuite, bine articulate, pe respectivele idei : excluderea prizonieratului și erotica absenței. Dintr-o poezie dezechilibrată tematic pot ieși două poezii nu neapărat mai mici dar mult mai coerente sub aspect imagistic.
Cred că imaginea păsarilor care îsi iau zborul de pe buze în momentul sărutului e prea dulceagă ( In « Elegie pentru zborul universal » era altceva, acolo sugera desprinderea vieții …). Unde ți-e ironia ?... Ia-o nițel la mișto pe gagica aia care te chinuie ; vom avea amândoi de câstigat : tu, ca îndrăgostit, eu , ca cititor…
P. S. Deși comentariile mele sunt sporadice, citesc cu atenție tot ce publici pe site.

Poemul demarează în trombă dar se îneacă în vorbărie și biografism. Ai « vână » dar nu-ti lucrezi textul. Mai trec…

Ești foarte generos în aprecieri; mă onorează, desi scrisului meu îi priesc mai mult șuturile (dar nu din partea ta!)

Dacă nu emoționează, poemul nu există; el nu există în sine, ci doar în sufletul receptorului (cititorului). Poate că totul se reduce doar la orchestrarea unei emoții… Mulțumesc că i-ai deschis ușa…

Nu m-am gândit la toate aceste evenimente consemnate de Evanghelii, dar nu e important la ce te gândești când scrii. Opera e deschisă sau, mai pe românește, unde dai și unde crapă… Cert e că lectura lui Constantin Codreanu pune accentul pe înviere, iar a lui Liviu Nanu pe oboseala existențială, plictiseală, moartea diurnă… Cele două viziuni nu sunt antinomice, ci complementare căci învierea succede morții. Mulțumesc de vizită, mai poftiți !
P.S. Liviu, te rog să mă ierți pentru că te-am făcut să publici un anunț nerealist. Am retras cartea. Abia acum am început să-mi revin. Am nevoie de o înviere…Îmi face plăcere de câte ori te întâlnesc.

1) Într-un sens foarte larg, raportează-te, prin opoziție, la neautentic.
2) În ceea ce te privește, mă refeream la literatura « autenticitătii » ( « dosarul » existențial, fragmentarismul, sau, cum bine zici, « literatura spartă », neomogenă în structura de suprafață).
3) Am reținut sintagma « până și poștașul ne-a uitat » ; e un vers bun, puternic, foarte…autentic (autenticitate involuntară !).

Îmi plac comentariile tale care, ca și poeziile, comunică ceva esențial, mereu în fugă, cu ștreangul de gât, sub o anumită presiune ( copiii, “viața”, etc) care obligă la autenticitate și fragmentarism.

Mulțam de vizită, Cioran nu șade însă pe ulița mea.

Adolescența mea s-a terminat. Când am îngropat-o, am răsuflat ușurat.Nu-i duc dorul.Pășesc în toamnă, lăsând în urmă anotimpul secrețiilor. Nu-mi scârm bubițele (dulci), pentru că poezia abia acum începe. Nu am nevoie de “ingrediente” pentru a-mi deregla simțurile în sens rimbaldian. Poezia lui Rimbaud e o secretie (adolescentină) care se hrănea din alcool, drog, (homo)sexualitate… Când secreția a secat, Rimbaud și-a dat seama că nu (mai) are ce spune.

Adolescența mea s-a terminat. Când am îngropat-o, am răsuflat ușurat.Nu-i duc dorul.Pășesc în toamnă, lăsând în urmă anotimpul secrețiilor. Nu-mi scârm bubițele (dulci), pentru că poezia abia acum începe. Nu am nevoie de “ingrediente” pentru a-mi deregla simțurile în sens rimbaldian. Poezia lui Rimbaud e o secretie (adolescentină) care se hrănea din alcool, drog, (homo)sexualitate… Când secreția a secat, Rimbaud și-a dat seama că nu (mai) are ce spune.

Mi-e frică de faptul că ceea ce spuneți poate fi adevărat. Până acum, de câte ori mi-am asumat singurătatea, am bravat (față de mine însumi). Poate că am făcut-o chiar atunci când am scris poezia asta. Totuși, mi-e frică să pun semnul echivalenței între “a fi liber” și « a fi singur ». « A fi singur » poate fi uneori (sau deseori) o consecintă a libertății, dar sigurătatea nu te face liber. Prefer să mă opresc aici pentru că știu că se poate muri din cauza singurații și/sau a plictiselii. Mă simt onorat să vă știu printre cititorii mei .

Nuța, mulțumesc pentru comentariul tău generos și pertinent. Mă onorează.Am citit căteva poezii de pe pagina ta.Mi-au plăcut.Am să citesc mai mult.Te mai aștept.
Hanne, maică,, nici o grijă, m-am făcut băiat mare și cuminte; nu mai sar pârleazuri…

Hanne,am citit cu lăcomie toare poeziile tale de pe site. Expresionism,trăiri intense, imagini foarte puternice, ruperi de ritm în planul expresiei pentru că asculți de fapt de ritmul interior,autenticitate, sinceritate, forță (forța delicateței, uneori, dar tot forță se cheamă), nimic gratuit. Pe lâgă forță,ceea ce frapează este noutatea, aerul proaspăt al acestei poezii, tehnica subordonată de fiecare dată unui sentiment sau unei imagini care trebuie rostite pentru că altminteri lumea se duce de râpă. Ești o poetă autentică, valoroasă, viguroasă. Nu te risipi, adună-ți poeziile în volum(e) și dă-i bătaie, pentru că ai ce spune ! Felicitări !

Mă raliez opiniei lui Șerban Georgescu. În articolul semnat de Felix Nicolau, sensul experimentărilor și căutărilor atribiute lui Liviu Nanu nu este cel – ulterior invocat, cu ipocrizie, de autorul articolului – de experimentalism , ci de bâjbâire din partea unui poet căruia i – ar lipsi identitatea artistică. În sensul acesta pledează majoritatea judecăților « de valoare » prin care Liviu Nanu este « executat » ca poet : « traversarea multiplelor mode poetice », « pendularea între Arghezi și V. Vasilievici », « saltul de la maniera Zaharia Stancu » « la maniera Baudelaire », poza lui Nichita care « nu lipsește de pe raftul cu idoli », prezența lui Bacovia « ca bomboana de pe tort »(ca să nu spună « de pe colivă »), « ispita copierii maeștrilor », la care se adaugă finalul echivoc al articolului în care poetul depersonalizat – în « viziunea » lui Felix Nicolau – este invitat să purceadă la « întrebuințarea tastaturii proprii, cu butoane personalizate ».
Nu țin să polemizez cu Felix Nicolau. Îi atrag însă atenția că nu este un simplu membru al acestui site și că pe de-o parte îl anulează pe Liviu Nanu (care, ne place sau nu, este un « nume » remarcat încă de la debut de Constanța Buzea și intrat ulerior în atenția favorabilă a criticii), iar pe de altă parte încurajază prin comentariile sale un « obsedat de autenticitatea spermatică » precum Andrei Ruse, bunăoară. Este o politică editorială perdantă și compromițătoare în conditiile în care site-ul abundă de obsedați și imbecili (care, conform manifestului « boieresc », ar trebui să tacă sau să-și ia tălpășița !) în timp ce valorile (din care face parte și Liviu Nanu) pot fi numărate pe degete. Aș putea oferi numeroase exemple în sprijinul celor afirmate dar mi-e silă să bag pixul în rahat. Încotro, domnilor editori ?

Nu cred că sună chiar a totalitarism, ci, mai de grabă, a arivism. E, de fapt, o ironie (la adresa arivismului) prin care încerc și eu să mă integrez ca aspirant la funcția cu pricina. Mulțumesc pentru atenție și sinceritate.

Domnule Hălălău,
Am citit cu atenție și cu mare plăcere povestirile dumitale.
Fără a se eschiva din fața borhotului realității pe care alambicul artistului știe să-l distileze , proza scurtă pe care o practici (fără a fi câtuși de puțin poetică!) dezvăluie mai mult despre misterul și inefabilul existenței decât o face poezia dumitale. Nu vreau să spun nimic rău despre lirica dumitale care, pe mine unul nu mă provoacă în sens negativ dar nici nu mă îmbată estetic așa cum o face proza dumitale. Ceea ce vreau să spun este că ești mai mult prozator decât poet (spre deosebire de Liviu Nanu, bunăoară, care este mai mult poet decât prozator), iar talentul dumitale incontestabil poate realiza performanțe literare strălucite dacă se canalizează în direcția optimă. Din punct de vedere al randamentului artistic, e foarte greu să fii și poet foarte bun și prozator foarte bun. Ca gen auctorial, poezia face casă bună mai de grabă cu teatrul decât cu proza. Trei din cele patru bucăti de proză pe care le-am citit, sunt adevărate bijuterii. Nici cea despre Moș Crăciun nu e rea, dar pare mai de grabă o fișă care așteaptă să fie introdusă într-o povestire mai consistentă. În afară de Nicolae Velea și de dumneata, nici un alt autor de proză scurtă nu mi-a stârnit entuziasmul. Din păcate, scrii prea puțina proză ! Sânt convins că, dacă vei proceda cu aceeași exigență (căci nici o propozitie și nici un cuvânt din proza dumitale nu sunt gratuite), te vei prezenta cu unul sau mai multe volume memorabile. Eu pariez pe talentul dumitale de prozator bolnav de proustianism și aștept cu nerăbdare volumele dumitale de proza.
Cu prietenie și admirație,
Traian Călin Uba
P. S. Desigur, observațiile mele nu sunt literă de evanghelie… Dacă am sărit peste cal, te rog să mă scuzi și să pui posibilele mele gafe numai pe seama unei reacții de entuziasm transcrise « la cald ».

Bună proză!Naratiune închegată, bine condusă, simț al dialogului, descriere, culoare…Sunt multe de spus. Abia astept sa mai citesc. Imi pare rău că s-a terminat atât de repede. Deși nu sunt fanul prozei scurte, jos pălăria ! Talentul este izbitor, pus în valoare de echilibrul dintre realism și oniric, dintre trimiterile culturale și țigănie și de tonul cald, așezat al unui inițiat care știe multe dar spune puține, fără grabă, pentru că totul e semn (inclusiv faptul că autopsia se petrece la domiciliul clientului…).

MA Ioan, într-adevăr, e o legănare între aproape și departe, între acum și atunci…
Ioana, nu înțeleg “minimalismul ezoteric”.
Ramona, nu m-am gândit la ceva anume; poate la un paradis pierdut (deci și la o civilizație pierdută), oricum - dorul de ceva (cineva) pierddut…
Vă mai aștept.