Ultimul spectacol

„Învierea” și „pustiu – doar vânt și dune” duce cu gîndul la singurul generally-accepted personaj caruia i s-a imputat o înviere (cu precizarea că a fost auto-generată, pentru că și Lazăr a fost înviat din morți) – Iisus! Pustiul referindu-se la cele 40 de zile de ispite a lui Christos de către Satana, transpusă aici prin tentația renunțării de către proiecționist la proiecția propriu-zisă (iertată-mi fie tautologia), tentat de absența spectatorilor, plecării casierei, femeilor de serviciu și a directorului, toți putând fi asemuiți lui Petru... Dar, până la urmă renuță și proiecționistul, făcându-mă să întreb dacă nu cumva Sf Petru era el, iar ceilalți, restul de apostoli...
Mda!

Cu drag,
Constantin

Erata: cele 40 de zile de ispite ALE lui Christos.

Dune și vînt. Iată o imagine care ar putea defini acest poem. Și o oboseală care seamănă mai degrabă cu o plictiseală generală, în ciuda învierii. Citit, plăcut.

Nu m-am gândit la toate aceste evenimente consemnate de Evanghelii, dar nu e important la ce te gândești când scrii. Opera e deschisă sau, mai pe românește, unde dai și unde crapă… Cert e că lectura lui Constantin Codreanu pune accentul pe înviere, iar a lui Liviu Nanu pe oboseala existențială, plictiseală, moartea diurnă… Cele două viziuni nu sunt antinomice, ci complementare căci învierea succede morții. Mulțumesc de vizită, mai poftiți !
P.S. Liviu, te rog să mă ierți pentru că te-am făcut să publici un anunț nerealist. Am retras cartea. Abia acum am început să-mi revin. Am nevoie de o înviere…Îmi face plăcere de câte ori te întâlnesc.