Toader Ionut Daniel

„Încă puțin” îmi spuneam. „Încă puțin și o să fie normal să ies să mă plimb, să meditez. Da! Încă puțin și o să fie normal să ies să meditez.” Mă gândeam dacă știu ce e dragostea și

Nu aveați de unde să știți că sunt treaz Și totuși… nu ați vrea să urlați acest Prohod al renașterii mai incet? Într-adevăr nu pot spune nici că dorm Când bezna unei turle îmi intră in ochi: Nu

Îmi vine să te las câteodată să pleci din lanul vederii și-aș dispărea spre depărtarea de tine, în inima iernii călărind un val roșu. Întreaga mișcare s-ar produce-ntr-un pianoforte

- Ne rupem din pulsul păsării plutitoare. - Vai! Nu! Poate din pulsul zborului. - Și alergăm prin vena sucită după spirit Ah! și alergăm prin vena ei sucită după spirit. - Ba

Prin parbriz toate lucrurile par construite haotic, păstrând însă forma, dar pline de o forță dementă, înnebunitoare – în mașină e liniște, numai eu, cu brelocul meu Donald Duck atârnând de

Se strânge întunericul în vedere Până se străpunge singur Și începe să sângereze. Aceea, acea însângerare, e steaua ta! Ai grijă să nu te-mpiedici privind-o Căci, atunci când te vei ridica, Nu

înaintam încet de-a lungul străzii, printre cei mai melancolici copaci pe care i-am văzut vreodată aerul se risipea și în spatele meu nordul și sudul se sărutau fără sunet și fără dragoste

După memorie e un sunet rapid care mă taie și mă desparte în două: eu și ecoul.

azi noapte a nins peste pantofii în care am învățat să merg în care m-am îndrăgostit pentru prima oară & am decis că la maturitate îmi voi schimba numele am fost naiv să cred că timpul

mi-am ridicat brațul și privirea în aer s-au zvârcolit păsările și clădirile atârnau cu susul în jos ca niște țurțuri picurau sfâșietor prunci străpunși în șoaptă cu corzile

S-a înmulțit Toma pe pământ Înainte să moară. Nimeni nu crede, Nimeni nu vede, Nimeni nu vrea să creadă. Blocurile se topesc, Casele ard, Peșterile se-ngroapă, Morții se dezvelesc. Rămân din

eram toți așezați de jur împrejurul prăpastiei ca o amintire din copilărie ghemuiți, atât de mulți și așa de singuri. am aruncat o piatră limpede peste ani, din vârful unui munte

Abia ieșisem din tura de noapte. Schimbul trei mi se părea cel mai greu de pătruns cu mintea în dimineața gândului trecut. Mă străpunge-n spate, ca o șoaptă rece, un fel de rană deschizând o

în dimineața aia timpul și-a permis să clipească cireșii și-au lepădat florile luate de vânt și azvârlite undeva departe, în spatele munților imenși, de piatră soarele a întârziat câteva

Urcam scările metroului și mi se părea că urc spre nori, iar, ei, toți, se deschideau pentru mine. Mi-am deschis brațele și m-am lungit spre cer, dar mi s-a făcut frig și am început să

eu sunt în vârful unei stânci, tu, vârful unei alte stânci în liniște ne arcuim aripile noastre circulare și trupurile obtuze și ne azvârlim în aer ca două săgeți, ca două respirații calde,