Ochi și glasuri,
Fețe și gesturi
Rătăcesc, în ciuda voinței unui om,
Prin mintea lui, prin gânduri furtunoase
Ale oamenilor ce par că dorm:
Fără glas,
Fără priviri,
Fără-acel dans
Al unei
Frați confrați și luptători,
Cum urlați pe drumuri goale
Fără oameni trecători
Înspre-a suferinței vale?
Frați uscați și spulberați
De vânturi reci și negre,
Păcate singuri vă purtați
Critica e mută.
Nu sună nici când o citești.
E scrisă numai, și descântă
Blesteme bătrânești.
Vorbe ratăcite,-
N neanturi de hârtie,
Se-ngână zăpăcite
În jocuri de simbrie.
Critici
acolo
pruncii erau uciși
carnea lor mărunțită
era lăsată la soare
apoi fumată la colțurile străzilor
acolo
pașii celor drepți ardeau nevăzuți
iar cei care ajungeau la malul Sodomei
Cum ar fi fost
Să fie lumea- ntreagă
O pată de cerneală
Într- un caiet cu mâzgăleli ?
Cum ar fi fost
Să ardă apa
Și vara să ningă cu cărbuni ?
Cum, deci, din acestea,
Ar fi fost
Să nască
Dac-ar sufla vântul prin oameni
Cum suflă prin pomi,
Atunci,
L-am iubi și noi cu adevărat pe Dumnezeu?
Dac-ar cădea pământul de sub oameni
Cum cade de sub pomi,
Atunci,
Ne-am recunoaște
nenorocirea asta de a exista ferestre
nu înseamnă nimic
când ascult pianul violent și monstruos
al lui Bartok
nu mai am ochi
guri imense de soprană țășnesc în sticlele ferestrelor
miros vântul
Mi- am pus un semn de carte între gânduri
Știind că până acolo citisem tot
Ori, cel puțin până acolo, era vorba numai de mine,
Iar eu vedeam în mine o lume
Și un mine într- o lume
În care păream
nu mai am mâini de ceva vreme
nici picioare
sau coaste sau viitor
ci numai imaginea lor
mă încredințează că respir
cu aceeași forță
cu care miliarde de oameni se luptă să trăiască
și dacă
Ne-au întrebat: Cine vrea să moară?
Eu dormeam.
Mi-au ridicat mâinile în aer și au spus: Foc!
S-au tras în mine gloanțe
Din oase pe care nu le știam,
Care nu mai fuseseră roase de
m-așez pe partea dreaptă
și simt cum inima mă-mpunge-n ficat,
m-așez pe partea stângă
și simt cum ficatul mă-mpunge-n inimă,
m-așez pe burtă
și simt cum mi se tasează sângele-n fiere
și
de trei zile am tot urcat scările ruginite ale podului de peste calea ferată
din spatele stației de autobuz
pentru că mi-e mai ușor să înțeleg modestia oamenilor care cred
că pot trece ușor
podul de deasupra râului nu ar trăi fără oamenii care îl traversează
și fără apa care curge pe sub pântecele său alb
mi-a spus bătrâna care cerșea în stația de autobuz, rezemată
de-o salcie
„Gastronomia este arta de a folosi hrana pentru a crea fericirea.”
Theodore Zeldin
Seara înaintează printre blocurile de la periferie. Învăluie cartierul Montparnasse, se înghesuie
viața mea de până acum e o metaforă
și nu mai contează decât ce va fi
am cea mai nebună poftă de râs traversând podul Viilor
la ora 9 seara
printr-un întuneric deplin
nu-mi mai înțeleg
I
așteptam apusul îmbrăcat într-un tricou alb și larg,
îngenuncheat pe o insulă la marginea străzii
eram aproape de moarte acolo – vântul
mă arunca în larg, o răcoare dementă pe
Plângeau toți de cum risipeau pragul ușii veștejite
Și decojite de pasul greu al morții de zmoală.
Femeile cădeau primele cu tot cu florile pitite
După hainele lungi pătate cu un machiaj negru, de
Privind, pe dealu-nsingurat
De către toți pomii, un pom
Mai mic care creștea diform
Și părea uscat
Mi-am zis să-l pictez
Și l-am făcut bătrân,
Cu ochii negri, cu riduri multe
Și vorba
sunt genul de om care uită
să-și amintească din când în când
că trandafirii care înfloresc la sfârșit de primăvară
nu sunt nimic altceva
decât imagini în oglindă ale sentimentelor mele
toată lumea înțelege asta
zâmbesc de parcă nu s-ar fi întâmplat niciodată nimic
sau plâng
când toate faptele le sar înainte
precum peștele spadă din „bătrânul și marea”
nimeni nu poate sări
I
Stăteam în câmp, în spatele fermei dărăpănate,
Unde acoperișul din lemn mucegăit cânta,
Vibra prin toate fasciculele care îl alcătuiau,
La fiecare atingere, la orice răsuflare.
Vibrația
Eu sunt ochiul viziunii mele
ca un vierme de pământ.
Tu ești ochiul viziunii tale
ca o înecare-n sunt.
Vizuina dinților mi se retrage-n dinți
și dinții în carnea mea cea mai tare.
Rămâne limba
Vibrează spațiul.
Existența se cutremură
Și se crapă, și se sfărâmă,
Și moare, și se naște,
Și redevine existență.
Am mușcat din existență
Cu poftă.
Avea gustul netrului sacru
Și am
TD