Îmi vine să te las câteodată
să pleci
din lanul vederii
și-aș dispărea spre depărtarea de tine,
în inima iernii
călărind un val roșu.
Întreaga mișcare s-ar produce-ntr-un
pianoforte
Abia ieșisem din tura de noapte.
Schimbul trei mi se părea cel mai
greu de pătruns cu mintea
în dimineața gândului trecut.
Mă străpunge-n spate,
ca o șoaptă rece,
un fel de rană deschizând o
(despre viață)
Numai carnea, iarba și nevăzutul
suferă de viață.
Numai sângele, seva și apa urcă
și se scurg-o
suspendare-n perisabil.
Viața e efemeră!
(cum aș spune unei dame
că e
(despre mere)
Și nu numai...
De la frunză se formează
un bob de lacrimă care crește.
L-ai sărutat prima dată
( deși portocala sau rodia sau pe mine
Nu ne-ai sărutat)
și s-a făcut măr:
cu
*
Greaca Veche
O zeiță care-și înfigea ghearele vopsite
În carnea mea vânătă
Și realiza o urcare prematură
Până-n creștetul capului,
De unde lăsa să curgă peste mine
Coada rochiei ei
Se strânge întunericul în vedere
Până se străpunge singur
Și începe să sângereze.
Aceea, acea însângerare, e steaua ta!
Ai grijă să nu te-mpiedici privind-o
Căci, atunci când te vei ridica,
Nu
Nu aveați de unde să știți că sunt treaz
Și totuși… nu ați vrea să urlați acest
Prohod al renașterii mai incet?
Într-adevăr nu pot spune nici că dorm
Când bezna unei turle îmi intră in ochi:
Nu
Ne-au întrebat: Cine vrea să moară?
Eu dormeam.
Mi-au ridicat mâinile în aer și au spus: Foc!
S-au tras în mine gloanțe
Din oase pe care nu le știam,
Care nu mai fuseseră roase de
„Încă puțin” îmi spuneam. „Încă puțin și o să fie normal să ies să mă plimb, să meditez. Da! Încă puțin și o să fie normal să ies să meditez.”
Mă gândeam dacă știu ce e dragostea și
Urcam scările metroului și mi se părea că urc spre nori,
iar, ei, toți, se deschideau pentru mine.
Mi-am deschis brațele și m-am lungit spre cer,
dar mi s-a făcut frig și am început să
m-așez pe partea dreaptă
și simt cum inima mă-mpunge-n ficat,
m-așez pe partea stângă
și simt cum ficatul mă-mpunge-n inimă,
m-așez pe burtă
și simt cum mi se tasează sângele-n fiere
și
Mă jucam cu degetul în apă
Ca să-mi reîmprospătez memoria cuvintelor de dragoste.
Eșarfa cuvintelor mele ți-o puneam pe umeri
Ca să te răcorească ca o ploaie de petale
În briza ușoară a unei
Privind, pe dealu-nsingurat
De către toți pomii, un pom
Mai mic care creștea diform
Și părea uscat
Mi-am zis să-l pictez
Și l-am făcut bătrân,
Cu ochii negri, cu riduri multe
Și vorba
Au să mă mintă cândva că sunt liber,
Dar mult prea smintit să-nțeleg așa ceva.
Stau pândind iepuri care fug râzând
De mine și de fulgii pe care îi car pe umeri
Pentru că am furat o pasăre din
Să împroșc cu ură
În sângele bolnav...
Vântul cântă-n corul
Unor vioare vechi.
Întins, cu ochii-nchiși,
Pe pietre mă aplec să mă culc,
Iar frigul mă-nvelește
În timp ce plec.
Tras
Îți spun ție, cel ce mă lovești,
Îți spun ție că sunt nemort.
Îți spun că sunt viu ca o piatră
Și că o piatră gândește veșnic
și rămâne un gând.
Și rămâne un gând...
Îți spun că o floare
Vibrează spațiul.
Existența se cutremură
Și se crapă, și se sfărâmă,
Și moare, și se naște,
Și redevine existență.
Am mușcat din existență
Cu poftă.
Avea gustul netrului sacru
Și am
S-a înmulțit Toma pe pământ
Înainte să moară.
Nimeni nu crede,
Nimeni nu vede,
Nimeni nu vrea să creadă.
Blocurile se topesc,
Casele ard,
Peșterile se-ngroapă,
Morții se dezvelesc.
Rămân din
Am un demon.
Mă joc mereu cu el
Într-o cameră a oglinzilor.
Nu-l văd niciodată.
Mă mușcă de gât.
Mă mușcă de brațe.
Mă mușcă de buze.
Ce dulce e sângele meu!
Îl mușc și eu
Pe el de
Dac-ar sufla vântul prin oameni
Cum suflă prin pomi,
Atunci,
L-am iubi și noi cu adevărat pe Dumnezeu?
Dac-ar cădea pământul de sub oameni
Cum cade de sub pomi,
Atunci,
Ne-am recunoaște
Mă strigă
Cu strigăte de noapte,
Cu strigăte speriate,
Cu strigăte inspirate
De o descătușare nebună
Din lanțurile în care
Stăteau legate
Sub nemuritoarea lună.
Vântul sună,
Apa
Mi- am pus un semn de carte între gânduri
Știind că până acolo citisem tot
Ori, cel puțin până acolo, era vorba numai de mine,
Iar eu vedeam în mine o lume
Și un mine într- o lume
În care păream
TD