Clipa în care am vrut să o strig pe mama

frumoasă această poezie în care tu, cel din vis, străbați drumurile între tată și mamă și bunic prin Dumnezeu.
ireproșabil sentiment al rememorării celor dragi.
foarte interesantă mi s-a părut strofa a doua în care te lupți să te desprinzi de pământ, prin efectul mlaștinii invizibile, și încerci să ajungi undeva cât mai aproape de cei de mult plecați; la fel și încercarea de a modela un Dumnezeu personal care să-ți îndeplinească rapid dorința.
emoționant scenariu. până la capăt.

„Mama” e cel mai frumos, mai nobil și mai sublimat vis al nostru încastrat în viață, iar trecerea ei în neant ne deposedează de partea cea mai pură din noi umplută cu imaginea ei pe care o purtăm vie și nealterată toată viața, „plânsul” intens și acut nu definește pierderea ei.

Ottilia ardeleanu,
da, acesta este drumul pe care ajungi la Dumnezeu:
bunic, mamă, tată...
Îți mulțumesc pentru modul în care știi să pătrunzi și să cobori în cuvânt

razvan rachieriu,
Dumnezeu și mama sunt elementele care compun viața.
mulțumesc mult

Onorat, dragilor de vizita voastră!