cândva și tata a iubit

oamenii se retrag în suferință, când ar putea, la fel de bine, să se mute în fericire...

tonul acesta molcom vine să accentueze neliniștea de dincolo de constatări, de observație, de resemnare...

Ottilia Ardeleanu

perfect relația tată-fiu, în coplilăria celui din urmă. Cred că e o adevărată artă să redai stările copilăriei într-un mod autentic.

pentru trecere și semnul de lectură.
ottilia,
suferința e ultimul refugiu al omului ajuns la capăi de drum..

LIM,
da, o relație pe care am perceput-o foarte târziu, și-n acel târziu mă caut pentru a mă cunoaște și a putea dăruii copilului meu ceea ceunii dintre părinți nu o pot face la momentul potrivit.

mulțumiri de suflet

prima strofă, care pare mai degrabă un panseu, îmi place poezia. în primul rînd, pentru că, dată fiind natura subiectului, nu cade în capcana confesionalismului sau în cea a patetismului, de pe urma cărora suferă multe texte de genu'.
poate și ultima strofă este puțin alterată de meteahna asta de-a da sentințe, de-a pune etichete, dar aici este altfel gestionată și validată de experiența, tocmai, împărtășită.
oricum, un text bun, sensibil, din punctu' meu de vedere.

pentru popasul făcut în pagina mea dar și pentru commul obiectiv, din pctul meu de vedere, care demonstrează o lectură atentă și responsabilă.

multă stimă,

mi-a placut sa ma plimb printre versurile tale ca sub o umbrela a copilariei. La multi ani si spor la scris!

eugenia reiter,
mulțumiri desuflet pentru recomandarea acestui text care de fapt e un dar de ziua mea.
stimă și multă considerație,

diana caragiu,
sunt bucuros de trecere și semn.
mulțumesc pentru urarea dce ziua mea.
da, au trecut anii...