omul din piatră

Poate doar imaginea "infuzie/cu aromă de cer" ar fi cam clișeistică, însă, în ansamblu, este aici un text frumos, concis, de o limpezime aproape clasică, în care putem găsi o mică oază de înțelepciune (chiar dacă eul poetic pare a se simți dezamăgit de absența acesteia). Dacă imaginea amintită pare deja un loc comun, totuși contextul în care e utilizată e unul nou. Fiindcă în "infuzia/cu aromă de cer" subzistă înțelepciunea, din care doar "un strop" ar fi necesar spre a fi împăcat, simultan, cu sinele și cu lumea.
Dintr-o aparentă inerție, lumea interioară tinde spre un echilibru al stărilor contrastante. Cumva, dezamăgirea vine dintr-o recunoaștere a acestei inerții, care ar putea anula actul mistic al absorției sinelui într-o lume aparte, opunându-se entropiei.

Titlul pare a fi în cotrast cu întregul, dar, meditând puțin, mi-am amintit că te poți asculta și în piatră (a propos de ce spuneam și eu în finalul unei poezii). Da, e starea aceea de încremenire a omului mistic în actul contemplației.

Deși se pot naște multe controverse aici, în opinia mea, argumentată suficient (încât să mai fiu sancționat o dată - glumesc, desigur), acord poeziei acesteia o steluță de suflet.