Amiaza pare prea departe,
Inimile nu știu să danseze,
Eu...te vreau.
Zilele nu au rost,
Crezi că toți porumbeii sunt gri?
Nu încerca să mă întrebi.
Lumina arde, lumina fuge,
Întunericul te
I-am spus pianului să tacă,
Acum vorbesc doar porumbeii.
De-ți este greață,te rog, pleacă!
Așa cum fac și derbedeii...
Ascultă, inimile dor!
E prea vulgar și prea firesc,
Pe trupul tău nu vreau
Focul te urmează,
Cu scântei ce îți lasă semne,
Pașii tăi au urme de cenușă,
Mintea ta plutește în fum.
Vrei să arzi totul în tine,
Să scoți ce e mai bun,
Sau vrei să dai căldură?
Luminile nu
-Ce zi e azi? întrebă el plin de nerăbdare.
-E ziua în care anii nu au numere, orele nu te presează și secundele stau pe buzele tale la fel ca o flacără nestinsă... spuse ea, în timp ce număra niște
De ce mă urmărești mereu?
Nu știi, răspunsul nu-l am eu?
O vale lungă și uitată,
Un mop ciudat și o găleată...
Absurdul naște iar copii
Și nu mă tem că o să vii.
Noi doi și-o tufă de gard
Emoțiile au lumea lor,
Porumbeii nu știu să dăruiască,
Eram acolo când ai găsit neliniștea.
Fiecare om are doza lui de dezamăgire,
Direct proporțională cu visele nerostite.
În pași de dans
Când cheile nu mai au rost
Tu uiți cum trece timpul.
Ușile vor spune totul
Dar nimeni nu le va strânge îndeajuns...
Am ajuns în locul în care
Voi îngropa un e-mail nerostit.
Stătea pe buzele
Ai spus că mă vei duce mâine
În locul unde nu sunt nori,
Unde nu latră nici un câine
Și florile îți dau fiori.
Acolo eu te-am așteptat,
Cu buzele uscate-n vânt
Iar tu de toate ai uitat,
Fără
O masă poate stabili
Ordinea unui întreg univers.
Universul meu are trei scaune
Rătăcite de masa lor.
Fiecare vrea altă husă, altă culoare,
Altă aromă, altă viață.
Am învățat tabla
Când orele nu au sfârșit,
Tu să mă uiți,
Eu n-am venit...
Nu am iluzii, am probleme
Și un buchet de crizanteme
Iar geamurile știu
Că gândurile dor.
Ele așteaptă suspine
Cu geață topită,
Cu
În zilele cu prea mulți nori,
Te- am cunoscut, vorbeai de oamenii
Bolnavi, ce încă au suflet.
Te-ai deschis ca o carte făcută cadou,
Unui om nepotrivit....
Nu îți păsa de vorbele nimănui
Iar
Când versurile nu mai au culoare,
Eu te ascult în gând și parcă doare.
O clipă fur din cer acum,
Aș vrea ca să mă vezi pe drum...
Nu mai ai ochi dar ai lumină,
Lumea întreagă ți-e
Dansezi pe cuie albe,
Părul tău îmi spune
Cel mai frumos basm
Dar eu nu Făt-Frumos...
Vreau să îți dedic
Cele mai neinspirate clipe
Acoperite de respirația ta
Caldă va fi luna atunci când
O
În cer nu este liniște,
Amintirile nu au loc.
Porumbeii albi cred în război,
Pacea e în sufletul tău.
Sângele moare când stai
Cu mintea legată de nori.
Ascultă vântul uscat căci
El te va
Cuvintele te fac să mori,
Privirile te țin în viață,
Toate ușile sunt deschise
Dar tu ai pierdut cheia.
Hărțile au locul lor,
Gândurile se iubesc
Pe covor,
În timpul ce trece
Vreau să intru
Început, cerul pare un imens zâmbet,
Roțile se ascund în iarba ta imaginară,
Nu ai motive să spui NU.
Păianjenii ucid de nevoie,
Ciorile au mereu voie
Să îți amintească ce este sus.
Te iubesc,
De fiecare dată când mor
Las pe o sârmă vise de cauciuc.
Părerile de rău se adună într-un lighean
Iar apa plină de speranțe izvorăște
Din adâncul sufletului meu.
De fiecare dată când mor
Arunc
Pereții plâng, apa visează,
În fiecare nor sunt ploi.
Nu mai am timp, am amintiri,
În lumea verde de fulare mov...
Liniștea doare, e însăși viața,
Cu clipe surde fără sens.
Păianjenii luptă din
Când cerul nu mai știe să zâmbească
Motivele sunt toate de carton
Motanii gri nu vor să mai iubească
Și se gândesc zâmbind la abandon.
Pisicile au vise despre unghii,
Despre hair style și despre
În versuri gri ai vrea să fii,
Cu șoapte calde, priviri pe Marte,
Inele rupte, haine puține,
Parte din mine...
Nu mai am vers, nici interes
Uit iar de fes,
Tu m-ai ales!
Din lumea largă fără
Hai! În lumea cu multe imagini
Alb-gri.
Pe gheață te uit,
În soare te caut,
Ai o lumină ce nu vrea răspuns...
Ziduri absurde, cercurile mor,
Aș vrea aici de dragul tău
Să mai plantez doar o
Citesc în palme versuri albe,
Cu litere ce vor mai mult.
Zâmbete false au multe arme
Eu nu mai cred, nisipul ud...
Odată ploaia avea sens
În fiecare zi cu soare,
Am învățat să merg invers
Să
Vorbe, te ating și simt...
O mie de secunde mă sugrumă
Iar tu nu știi,
Să te ascunzi...
Aș vrea să caut destine,
În foi albe, nescrise,
Tu vrei doar ce e bine,
Lumina ne ascunde?
În multe
Te caut în ploaia surdă,
Tu mi-ai uitat cămașa,
Aș vrea să cred în lumânări...
Nebun, de mii de ori asculți
Doar ceața și știi
Că pașii tăi scufundă
Speranțele în nori.
Nickname-ul tău de
ȚM