Poezie

Lumea si focul

1 min lectură·6 iunie 2018

Mediu

De ce mă urmărești mereu?

Nu știi, răspunsul nu-l am eu?

O vale lungă și uitată,

Un mop ciudat și o găleată...

Absurdul naște iar copii

Și nu mă tem că o să vii.

Noi doi și-o tufă de gard viu,

Alți doi și totul e pustiu,

Ce roata mea ai vrea să știu?

Eu te ador și nu în rate,

Încă de când erai departe,

De lume, greață și nevoi,

De stelele ce mor în noi.

Te rup, dar stai, tu ești aici!

Cu ochii mari, plină de frici.

Lumina arde, jocul moare,

Știai că ești raza mea de soare?

Cu bonurile vreau să te răsfăț,

Cu mingile creez dezmăț,

Nu-mi place deloc să mă agăț,

Dar ochii tăi îmi spun povești

Chiar și atunci când tu nu ești

Și gura ta îmi e lumină,

Aștept toți dracii să revină...

Pe bancă oamenii au rost,

Tu simți cum trece timpul.

Lasă în locuri vii tot ce a fost

Și nu vei știi sfârșitul.

Te joci și tu, mă joc și eu,

Dar nu avem o minge,

Cînd vei uita numele meu,

Un foc, o lume, se vor stinge...

001.318

Țenche Mircea. “Lumea si focul.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/tenche-mircea/poezie/14126836/lumea-si-focul

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.