Țenche Mircea

Dar ce abis puteam să văd? Căci lacul e pustiu. Pe cerul gol era prăpăd Și soare cenușiu. Toți greierii din lume i-am plătit Să se facă furnici, Dar ei din cântec s-au oprit Și au ajuns

E liftul meu ce arde scump, Chiar nu știu de îl vrei Mergeam adesea pe pământ Pierdut de pașii tăi. Zâmbesc cu buze de oglindă Gândindu-mă la noi, Aș vrea ca timpul să se-ntindă Când suntem

Dedic cuiva această întrebare Pe drumul șters, albinele țin post. Îmi poți citi acum tu mintea oare? Sau te-ai pierdut în vise fără rost? Un cal uitat, o sanie cu pene Un vas cu sânge,

Ecoul neted a rămas Pe banca fără de picioare, Eu amintirii îi dau glas Căci ce va fi prea mult mă doare. Cu sunet vesel de chitară A început de mult un pact, Sperând că anii ce-or să vie Îl

Pe drumul galben de mătase În orientul fără veac Când toată lumea o uitase Apare ea, cu văl pe cap. Vântul se-ntinde fără rost Căci voalul ei acum s-a dus Deșertul un ocean a fost Iar vântul

Sub vălul nopții te zăresc Sub o perdea de tunete amare, Ai venit acum cu prea mult nefiresc Și vrei să mă alungi pe mare... Deasupra mea tac două muște Și se gândesc la ce-au greșit Când un

Iau ploaia cu mine sub pământ Și cerului îi las doar în vis Caut un tărâm unde nu bate vânt Și unde nu-i nici un abis... Mă pierd printre scoici uscate demult Ca un cal migrator fără

O inimă se luptă cu un ficat Spunând că viața e ca produsul colonului Dar creierul gândi că amândouă n-au minte Așa că de atunci înainte S-au pus pe studiat anatomie... În păr rătăcește cel

În ziua ce vine Către cer eu voi zbura Și vă las pe toți cu bine Să trăiți din plin viața! Am venit pe-această lume Pământul să-l cercetez Nu mai am nimic a spune Dar de sus tot vă

Vino, vino cu ecou Te aștept dar nu am gară, Împrumut un suflet nou Când te văd iar prima oară! Tot pietrișul stă sub mine Ca un munte de speranțe Și de trenul nu mai vine Voi cânta din vârf

Sunt separat de o poveste Ce m-a cuprins de când mă știu, Trecând prin garduri fără veste În țara marelui "Nu știu". Nu știu rețete Știu ingrediente, Nu știu sonete Știu doar

Te văd în flăcări Nu ascund, Tot ce oceanul vrea să piardă De dimineață sunt pierdut Și lumea nu mai vrea să creadă. Examenul meu a rămas Pe banca pictată de ciori, Secretul meu nu are

Astăzi a fost o zi rece, mult prea rece pentru becul ce se chinuia să ardă. Din fericire eu am soluția încălzirii zonale. Prefer totuși să o țin ascunsă. De prea multe ori am visat ciudat,

Mergând alături de mormânt Găsesc cuvinte fără glas În inimă un jurâmânt E testamentul ce-a rămas! Voi fi mai bun sau poate nu? La asta mă gândesc mereu Dar peste ani vei fi tot tu Lumină în

Astăzi cu greu eu te-am uitat Căci ochii tăi au dispărut Doar visele mi-au adăpat Fără să știu că te-am pierdut... Un nor pe cer e semnul tău Ales fără să te cunosc Dacă va fi doar semnul

Pimul meu gînd, prima privire Aici eu le-am avut Primul cuvânt,prima iubire Aici le-am cunoscut. Oriunde-aș fi pe-acest Pământ De iarna până vara În suflet port un oraș sfânt E numai

Mergând pe câmp fără de glas Ea florile din somn le știe, Surâsul umed a rămas Doar flori de spin de pe câmpie... Eu caut păduri și caut cer Dar Universul nu i al meu Când inima eu îți

Eu caut zorii zi de zi În aer rece de câmpie Dacă destinul meu va fi O stea pe cer, Doar luna știe! Păstrez în mine amintiri Cu un parfum de feerie Cu setea veșnică în priviri Eu încă

Aud doar timpul cum se scurge Și mă gândesc din nou la tine Căci viața ta prin mine curge Într-un ocean de rău și bine. O vorbă pusă în sertar Se va usca doar de uitare Căci inimile n-au

Iar ziua de mâine vine Am foc dar îl las în tine Cenușa va fi patul meu Visând că voi fi Prometeu. Castele acunse îți ofer Cu zidurile de aramă Căci tu mă lași doar să sper Cu zâmbetul tău

Acum te văd printre păduri Cu mersul galeș de felină Eu am doar frunze, tu ai nuri Și cerul n-are nici o vină... Pe patul plin de mângâieri Cultiv speranțe la solar, Pe perna mea tu ai fost

Mergând cu inima pe sfoară Eu te adulmelc printre nori E ultima și prima oară Când îmi aduci din cer fiori. În diminețile cu gheață Tu ești vulcanul plin de lavă Căci știi prea bine, a mea

A fi erou e o ispită Ce pare astăzi nedorită, A fi statuie într-un parc Și o săgetă fără arc. Poți fi precum era Hercule Dar oamenii îți vor găsi scrupule Iar brațul tău ca de oțel E acuzat

A ține de viață cu două degete Mă împinge pe marginea unei prăpăstii roz, Dotate cu răcire. Găsesc obiecte ce au rost și stări fără ecou Limpede e nisipul, privit prin apă.... Copacii, te vor