T. Constantin Georgescu

Titlurile, ca și celelalte repere de convingere, sunt doar puncte cardinale, în baza cărora se poate preciza apartenența unui obiect poetic la un anumit subspațiu. În interiorul acestei lumi întâlnești referințele : „stau visele deschise / în tainițe adânci”, „și-n mine dă să cânte adânca ta durere”, „pe unde s-au pierdut / toți pașii înserării”. „acum se sparge clipa de digul tău cu far”. Aceste lumini, bine plasate, ca să vedem în jur, sunt legate între ele cu arome și culori lexicale dintre cele mai neașteptate : „nu te lăsa o clipă pe dunga de albastru / și-n amfora aromei dă smirna pe dezastru”, „te spală în uleiul din cea mai scumpă floare”, „pe harta ta-i povestea cu visele deschise”, „o rază de lumină pe țărmul meu cu nor”. Țărmul, valul, digul, farul sunt stampele elucidări. Marcat de mare, poetul n-o evită.

Ideea întoarcerii divinității, în faptele petrecute, este notabilă : „Poți face ca făcutele-Ți / să nu fi fost făcute ? / și ai putea a face toate / mai bine decât le-ai făcut ?” Sau întrebarea deloc retorică „nu cumva / de om / ești conceput ?” care evocă dorința de a descifra necunoscutul. Dar, în acest text sunt două prelegeri, probabil, dintr-un curs vast, aici laitmotivul fiind litera z, iar litere mai sunt… Această intercalare le deservește pe ambele, indiferent dacă ați vrut să ilustrați discontinuitățile vieții. Acest bruiaj diluează atenția și supune la chinuri răbdarea cititorului.

Versuri împlinite, care fac o impresie frumoasă : „Te-am îmbăiat în umbre, te-am înveșmântat în cerneală.”, „Dar ai rămas glacial, decupat pe neantul gândului, ca o siluetă străină.”, „Ți-am desenat conturul pe foi de veșnicie.” și altele. Dar poezia este monotonă, parcă este aruncată aceeași monedă în sus și cade aceeași față. Sunt necesare câteva planuri vecine, care să coabiteze cu ceea ce este deja. De aceea poezia apare ca un triaj, unde vezi numai trenuri. Textul, deși pasajele sunt reușite, este un exces imagistic, plus laitmotivul sâcâitor de la începutul fiecărei strofe. Poezia trebuie împrospătată cu obișnuit, cu firesc și atunci acele pasaje teribiliste devin surprize plăcute și credibile. Numai bine, din partea mea !

Am întâlnit reflecții, cu diverse altitudini, în studiul eului propriu și al omului în general. Sunt multe aici de atins, ca pe niște moaște, pentru că au vechime mare. Însă abordarea conceptelor este specială. Ce aș putea da eu la schimb, pentru atâtea esențe și reverberații, pe care le-am primit de aici ? Poemul începe cu idei ușoare, să capete poftă de citit oricine, apoi virajele și denivelările îți scoate mintea pe ochi, să te bucuri mai bine. În mod deosebit m-a exaltat finalul, format din ultimele trei strofe.

Primele trei strofe merită să mai fie lucrate, pentru a deveni o adevărată poezie despre despărțire, despre evadarea dintr-o iubire neîmplinită. După mine, primele două versuri ar fi mai bine să devină trei versuri (unde al treilea vers să fie „și chipul obosit de gânduri”) și să formeze prima strofă, iar ultimele trei versuri să formeze a doua strofă. Apoi strofa a doua inițială ar putea fi „abia la capătul puterilor / eram liberă de tine” (strigătul acela este imatur). În strofa a treia inițială „caldarâmul” este vetust, uzat și zgârie, iar ultimele trei versuri sunt forțate, deși ideea este remarcabilă. Ele ar putea deveni „un cântec al neuitării / care mă atrăgea spre casă”. Iar ultimele două strofe inițiale eu le-am șterge cât mai repede. Ele cuprind : o inexactitate (literele numelui nu sunt convergente, chiar văzute ca note muzicale, ci consecutive), ceva care se subînțelege („înșiruite într-un fel anume”), un lirism construit din greu (ultimele cinci versuri din strofa a patra inițială), un clișeu obosit („mâine e o nouă zi”) și banalități care nu trebuiau băgate în seamă (întreaga strofă a cincia inițială). Mi-a plăcut mult tot ce a fost bun, din punctul meu de vedere, pentru că altfel nu scriam acest comentariu.

Acum este vremea cireșelor, plouă în Constanța, în apartament este rece și, citind prima strofă, m-am gândit să-mi pun un ilic, așa cum o bunică își pune spăcelul. Plouă și-mi imaginez cortegiul trist din „urma carului / cu patru boi”. Poate sunt prea tânăr, în ipostaza mea de martor, întors în timp, la ceva pe care-l pricep prea puțin, și, „deghizat în durere” alerg „printre cireșii albi / răspândiți până dincolo de marginea satului”. Presupun că empatia cititorilor este câștigată de această descriere „în culoarea pământului” a unei înmormântări, pe care mortul o regreta, așa cum se spune atunci când plouă, mai ales că bunica ne „privea insistent dintre gânduri”.

în rândul doi, adică se citește „pentru că nu înțeleg”.

În strofa 1, versul 3 eu aș pune „Luna pleacă pe alt cer” (oare de ce numele acestui astru apare la toți cu „l” în loc de „L” ?), fără „prin porțelan”, pentru că nu ne înțeleg ce este cu porțelanul acesta (poate trebuie articulat și pus după el un substantiv, care-l revendică), apoi în versul 4 fără „la nesfârșit” (pentru că „zorile cântă” puțin, după care se mută și ele pe un alt cer) și, în sfârșit, ultimul vers „păpădii” eu îl văd precedat de o pauză (ca o concluzie, ca un total). La strofa 2, versul 1 ar fi mai credibil în varianta „nisipul se tasează la infinit”, iar versurile 5 și 6 le-aș face un singur vers (pentru că „avarii” se înțelege inițial că vine de la „avarie”, nu de la „avar”) și fără „în buzunar” (corect era „din buzunar”, dar nu este bine nici așa, pentru că avarul își numără banii de oriunde îi are). În strofa 3, versul 2, fără „mereu” (subînțeles), iar ultimul vers îl văd precedat, ca în prima strofă, cu aceeași motivație, de o pauză. Și mai este și titlul, pe care nu l-am regăsit în text, decât poate ca un înțeles al ansamblului, greu de presupus că va fi receptat și, de altfel, ambiguu (este vorba de sare, care sărează, sau de sare, de la a sări, pentru că ambele sensuri se folosesc în vorbire). Am încercat să înțeleg de ce o poezie cubistă reușită, atrăgătoare, care mie mi-a plăcut, a ajuns la Atelier și am găsit aceste hibe. Dacă le accepți, poate convingi editorul s-o treacă la texte. Succes !

În strofa 1 ai folosit regula semnelor la înmulțire, dar în loc de „ori” (adică „înmulțit cu”) ai folosit „cu” (având înțelesul „și cu”), folosit la adunare, unde regula este puțin mai complicată. Strofa 3 descrie bine triunghiul conjugal, care atrage imediat „frustrarea”. Apoi matematica continuă și în strofele 3 și 4, ceea ce m-a alarmat, dar s-a oprit, pentru că ar fi semănat prea mult cu „Altă matematică” de Nichita Stănescu (care folosește corect cuvintele care desemnează operațiile aritmetice). După mine ultimul vers de la strofa 4 trebuie șters, ca și versul 1 de la strofa 5. Bineînțeles că ultima strofă trebuie eliminată, fiind construită muncitorește (plus vulgaritatea, care rănește decența, indiferent că este vorba de un experiment social, pe un eșantion destul de mare). Iar titlul nu trebuie să reziste prea mult.

În strofa 1, versul 2, eu cred că trebuie să fie „mă rotesc în el bezmetică până când vii să-mi deschizi poarta”(țarcul are poartă, nu ușă, iar pielea este un țarc, așadar despre țarc este vorba), versul 3, având în vedere „somnul uzat”, dă mai bine dacă este „scormonesc după trenul acela de noapte cu somnul uzat” iar după ultimul vers ar merge versul „pe spatele ultimului vagon” (este vorba de lumina roșie din timpul nopții). Sintagma „bine mersi” (strofa 2, versul 2) este clișeu și nu mi-a plăcut niciodată, parcă te ascunzi după deget. Referitor la „iarba-potcoavă” (strofa 3, antepenultimul vers) zgârie și versul respectiv ar putea fi „peste potcoave un cal rătăcit” (subliniind cumva uciderea în masă a cailor, într-o vreme nu prea îndepărtată). În rest este o poezie reușită, cu secvențe surprinzătoare, legate una de alta cu măiestrie, n-o mai laud.

În versul 1 se simte forțarea antonimului, ca și când cineva nu se poate gesticula și cu o singură mână. Eu aș lăsa doar „i-am simțit răsuflarea fierbinte”. În versul 3 este puțin balast („am deschis ochii”). Tot balast este și „să respir / nici măcar” (versurile 3 și 4). Eliminând cele semnalate, strofa 1 devine poezie. Apoi „cu colți de argint” (strofa 2, versul 3) este o poleială naivă, iar „unde stăteam fără viață” nu are justificare (încă). Strofa 3 este lipsită de valoare, iar ultimele două versuri ale poeziei sunt un exemplu de patetism ieftin. Acesta este adevărul meu, la care adaug faptul că în acest domeniu poate veni oricine, cu orice cultură și orice experiență, publicând ce dorește. Când se apropia de 50 de ani, Nichita Stănescu spunea : „Greu m-am maturizat”. Eu îl cred.

Un gest artistic de atitudine, despre care cred că va cântări greu, nu peste mult timp. Un manifest care divulgă artificialitatea, umplerea vasului cu nimic. Așa se intră în dizgrație, pe culoarele unei boli sociale. Totuși,va îndrăzni vreo clipă să încuie ușa acestui timp ?

Dar este chiar haiku, pentru are 17 silabe și 3 versuri. Și un haiku expresiv, sugestiv, foarte foarte poetic. Nici nu mă gândesc să-i dau o replică, pentru că n-aș fi tot atât de inspirat.

O poezie despre dincolo și transcendență, care se încadrează bine în termenii lirismului. Dar există o inexactitate : în cer tinerii nu îmbătrânesc. Se evidențiază, cu ajutorul unor verbe credibile, strofele 2, 5 și 6. Eu aș elimina parantezele din ultima strofă.

Visul pe jos, autobuzul spre toate și omul, sunt trei bătăi de aripi ale unui gest frumos. Că sunt melci, că e piercing sau un semafor tot dai de „un bătrân cu zâmbet miop”, care începe „să-ți numere nasturii bluzei”. Noutăți adânci la tot pasul : „pe tavan /șerpuia un fir de lumină / ca un ștreang mătăsos” (aparent o comparație, în realitate o dezvăluire, o alăturare între înțeles și subînțeles), „la fiecare semafor prins pe roșu / să repeți că moartea e un fel de soră mai mare” (un fel de rudă inevitabilă, care mai întâi simplifică, câte puțin, să ne obișnuim cu minorarea), „orice om poate fi o ascunzătoare perfectă” (aforism care se poate bate cu aforismele celebre), „nu ești decât o întâmplare absurdă / un fel de ninsoare căzută la tropice” (unde aleatoriul și hazardul devin un aliaj, evident, efemer) și altele. Poezia curge bine și folositor, iar reperele cinematografice din final colorează, în mod neașteptat, întunericul.

Mi-a plăcut repartizarea obiceiurilor pe zile. Apoi am văzut, pentru prima oară, turnat în cuvinte, ceva ce am simțit totdeauna : comandoul format din „oamenii la care ținem”. Atârnă mult ideile noi, așa cum în dans sunt apreciați pașii noi. Iar versul „contează cu ce rămâi dintr-un om” are o pondere specială, dovadă că destule versuri următoare îl comentează. Plonjonul, fără rezerve, în cotidian, alături de monte cristo și de abatele farria, colorează bine poemul.

Un început care te aspiră și un firesc, asociat cu o cursivitate, care te fac să uiți că doar citești un fragment de roman, dându-ți senzația că participi. Reflecții și descrieri notabile, de adâncimea celor pe care le-am întâlnit în romanul „Bătălie în marș”, de Galina Nikolaeva.

Poetul se întrece pe sine, depășește ce a scris în ultimul timp. M-a surprins plăcut. Poezia aceasta este o esență neînchistată, cu ușa și ferestrele deschise. De fapt, este o poveste obișnuită, dar scrisă cu alte culori.

O poezioară ca un fior, care este mai mult decât plăcută. Dar trebuie s-o citesc de câteva ori, să-mi pot aduce aminte de ea. Pentru că nu agreez haiku-urile europenilor și poeziile cu lungimi apropiate de acestea. Miniaturizarea excesivă aparține japonezilor. Și un strănut este mai lung. Apoi de ce „albe”. Dacă erai negru erau negre ? Versul 2 trebuie să fie „în palmele mele”. Nici o legătură cu poetul indian Rabindranath Tagore, care aparține doar timpului său.

Un miez străpuns, care se oferă ușii, și conturul amurgului, desenat de zdrențe este un tablou filozofic, cu subimagine și supraimagine, pe care l-am agățat deja pe un perete al imaginației mele. A veni la vale, ca un ghem, din ce în ce mai subțire, este chiar destinul, desfășurarea firului, până nu mai rămâne nimic din noi : „ai fost un bulgăre către femeia ce nu încetează să plângă”. Ai crede că acest bulgăre, venind la vale, va deveni o avalanșă, dar nu, în viață este invers. Ponderea maximă o dă strofa :

„se află mereu prin preajmă câte cineva înveșmântat în sine
să cânte curbele evadate din trupul ei
să disprețuiască simplul murmur al zăpezii
îndelung monoton abjurat”

Sunt tentat să spun și eu : „știu tainicul ritm al întrebării căzute”.