T. Constantin Georgescu

Anteriorul se supune ulteriorului, dar nu în afara noastră, ci înăuntrul nostru :

„privesc în fiecare trecător
să văd cum calcă unul
în celălalt apoi”

Acest „apoi” suspendat dezvăluie mecanismul conștiinței, adăugarea altor cămăși, nu peste, ci sub, tot mai adânc. Antecedentul de pornire rămâne în urmă, la suprafață. O metamorfoză continuă, care îmbătrânește prima impresie și îi apropie desprinderea. Întâmplările exteriorului, unde piesa centrală este chipul eu-lui, nu sunt întâmplătoare :

„să fie oare vreun semn ?”

Transferul durerii este un vârf al poeticului :

„îmi trec durerea
prin senzațiile
altui simț
și asta fac mereu”

Pe tot traseul subtextul are un subtext și lucrurile din jur insistă să privim în ele.
Cu prietenie !

Acestea sunt tropii (figurile de stil), comparația și chiar un plan secundar. Tropii definesc modurile de exprimare figurată, dintre care amintesc metafora, metonimia, sinecdoca, catachreza, litota. Dar o poezie nu se scrie din calcul, făcând un plan, pentru a folosi un trop sau altul, ci din inspirație. Când iei poezia la verificat îți dai seama cum stai. Poetul poate scrie poezie chiar dacă nu cunoaște aceste noțiuni. Este ca cineva care nu știe gramatică (în sensul de a o explica) dar vorbește gramatical.

Continuitate, inevitabilitate, următorul val, mai înalt sau mai scund, până când mă răstorn și eu :

„de ce mi-ar fi oare
teamă să plâng”

Dar ce urmează nu se vede și poeta se bazează pe asta. Nu degeaba

„e primăvară”

și

„bujorii sar în floare”

Am citit despre comuniunea dintre suflet și natură, cu plăcerea celui dezagregat, care întâlnește o parte din el.

O revoltă spirituală în care pluralul domină :

„Suntem plini de petice
Cârpit e totul în noi
Pe dinafară, pe dinăuntru
Nimic întreg, nimic original.”

„Dansând haotic pe sforile
Trase de alții, paiațe ilare
Cu straie rupte-recârpite
Și inimi peticite goale.”

Poeta a uitat să amintească de excepții, să menționeze că excepțiile țin civilizația pe linia de plutire. Și a mai uitat să folosească mijloacele de exprimare ale poeziei. Dar intenția și mesajul rămân remarcabile.

O poezie despre iubire și egoism, care atinge unele vârfuri ale intenției :

„și sufletul se scurge
pe zi ce trece
precum curge o cascadă”

„nici trecut nu mai există
s-au adâncit în mine ramuri
de tristețe”

Totuși este folosită o singură idee, ar fi necesară o evadare, un loc de scăpare…

Textul face doi pași remarcabili : primul cuprinde trei îndemnuri și un reproș, iar al doilea propune o colecție de aforisme valoroase.
Am citit cu interes.
Cu stimă !

O rătăcire „printre / umbrele false ale bătăilor de ceas” pornește interesul pentru citit. Poetul mizează „pe o atingere” echivalentă cu o „transfuzie / făcută la timp” adică „singura emoție ascunsă în sânge”. Și „nu mai contează” nici „hârjâitul pașilor” proprii, „nici ce a fost ieri”. Poetul chiar uită „locul în care / trebuia” să ajungă și își pune problema dacă nu cumva este superficial. Dar în imaginarul său poetul nu este rătăcit, indiferent că frica i se „cațără pe piele”, că tremură, pentru că el cunoaște și recunoaște lumea :

„pe umeri mi se așează ploaia
ca o vechitură scoasă de la naftalină”

Se recunoaște și pe sine, în ideea unui altfel :

„mă uit la mine ca la o întâmplare
din noaptea de vineri treișpe
limba mi-e înțepenită
ca un vreasc”

După această comparație, marca Dume, roata continuă să se rostogolească, fiecare punct al ei atingând iar și iar altceva :

„încerc să mă retrag în mine
și aștept alte întâmplări”

Poemul este atrăgător, te obligă să-l recitești.
Cu stimă !

Ela Victoria Luca, nu vă lăsați doborâtă de acest hectar de întuneric, pe care nu-l meritați. Este doar o „furtună” care trece și pe aici, distrugând. Nu trebuie să fiți supărată pe cineva care nu permite comentarii, dar face comentarii. Textele dv. sunt, fără dubiu, poezii, iar spiritul analitic, care s-a străduit să epateze, nu este „angelic”, a răstălmăcit, nici vorbă de autopastișare, de grafomanie, de tone de minereu și alte lichioruri de cucută. Vă citesc cu multă plăcere mereu.
Cu stimă !

Agresiunea omului asupra celorlalte viețuitoare o întâlnim la tot pasul. Faptul că „Nu s-a întors de trei zile cioara” este o temă de gândire. Ar trebui sculptat „în sângele amurgului” un om „Cu-o piatră în mână” pentru a se lua aminte…

O epigramă care bifează sosirea primăverii calendaristice și un simbol, cu fir împletit, roșu cu alb, „Eternul Mărțișor”.

A sosit martie și primul gând al primăverii calendaristice este un mărțișor „brodat cu alb și roșu / simbol cu preludiu etern”. Un martie repetabil, ca și noi, ca și sentimentele noastre… : „martie, aprilie… / și / iar martie”.
Un gând bun, prietenesc !
TCG

Acest poem este un elogiu adus inteligenței de către inteligență, adus imaginației de către imaginație. Asta doream, deși nu mi-am elaborat dorința. Unii aleg aurul din nisip , dar tu, în menirea ta auriferă, alegi nisipul din aur, pe care-l arunci în curgerea timpului, când rămâne nisip, sau îl scuturi de pe de pe umerii versurilor, când devine praf. Mi-a plăcut enorm ce am citit aici.
TCG

Un periplu filozofic necondiționat, de aici și de acum până dincolo de limitele gândirii (un întuneric, care-și păstrează secretele). Un rechizitoriu care ar putea fi inserat într-o sentință penală mondială… Chiar dacă ideile abordate sunt cunoscute, felul aparte în care sunt șlefuite le îmbracă într-o lucire atrăgătoare.

Frau Jo, „senzația de cerebel capturat / pe bărci venind dinspre norduri mitologice” mi-a fost transferată imediat și acum mă feresc de orice punct cardinal… Iată o înfățișare a decepției, chiar dacă are chipul unei bucurii… Avantaj și dezavantaj. Cine are ponderea astăzi ? Ce întrebare mă convinge să mă întorc sau să rămân ? Și mai este și spațiul mediocrității dintre „grandoare și derizoriu”, de nu mai îmi vine să ies din casă… Fresca „mută gamele umanității / venele Terrei forțându-se” pare o uriașă icoană…

Varianta mea are 99 % din original, unde 1 % conține sinonimele și anumite permutări. Am vrut să demonstrez că o poezie cu rimă, eliberată de cămașa de forță a repetării ultimei silabe, își dă pe față valoarea sau lipsa de valoare. În cazul nostru își dă pe față valoarea incontestabilă. Este o metodă a mea veche, pe care am folosit-o prin cenaclurile bucureștene, când mi se dăruia câte o carte de poezii cu rimă sau mi se întindea o asemenea poezie și mi se cerea părerea. Cu stimă, numai bine, din partea mea !

Introducerea unui obiect trebuie să aibă o cauză, o semnificație și, mai rar, să fie un simbol, de aceea nu înțeleg de ce viori și nu piane. „să ne transforme, spre exemplu, în viori” ar fi salvat viorile… Și alte păreri amicale : „lama crestează în mine” (fără „rece” și „o urmă”), pentru că dacă nu crestează o floare, o literă etc., „urma” se subînțelege iar „rece” alăturat lamei este o sintagmă uzată (așa cum este „răsuflarea rece în ceafă”) ; „m-am gândit să tac” e mai bine ; „acestea sunt armonii culori și multe altele / dar nu cuvinte” e iar mai bine ; „am sângerat sute de poeme / din care tu ai înțeles doar moartea” face să se înțeleagă mai repede ceea ce vreți să comunicați ; „suntem două viori / armonizate / o singură simfonie” este încheierea potrivită. Ar mai fi monotonia (sâcâitoare) cu „să-ți cânt / să-ți dansez / să-ți visez”. Fără aceste verbe poezia ar respira. Nu vă mai încredeți în prima scriere. Cu modificările pe care vi le-am sugerat, acest text devine cu adevărat atrăgător (dacă nu ar fi conținut valori, și nu oricare, nu aș fi scris acest comentariu). Cu cele mai bune intenții,
T.

Un alb aflat la infinit, din moment ce asimptota se îndreaptă spre el. O combinație surprinzătoare între analiza matematică și poezie (aș spune filozofie, fără aceeași ezitare). Ludicul, iubirea și apartenența la un spațiu vast se armonizează în strofa :

„chiar și în poziția ludică
cu mâna petrecută nonșalant printre coapsele ei
iar el dezvelit de sensuri în toate direcțiile
avusese impresia că ar fi cineva”

Ultimul vers vine de la mari adâncimi… De la un gest en passant („simpla trecere de la a avea la avusese”) până la etalarea frustului („a deschis fereastra și era dimineață”) palierele sunt încărcate cu noutăți atrăgătoare (mai puțin punctele de suspensie și abrevierile din strofa 7, unde parcă dă rateuri un motor…). Numai bine, din partea mea !

O idee a parcat pe peluza unui timp vechi,
O secundă bătrână îmbătată cu trecutul lichid
A prins-o și a lipit-o de un gard trainic,
Un copil a modelat din ea bustul morții…

Văd cu timpul țopăie pe masă
Și-a deschis pe sub manuscrise o linie de metrou,
Eu sunt în cămașa de forță fragilă a muncii,
Îmi sparg durerea așezată în vitrină.

Timpul îmi cade din creștetul zilei în plictisul din ochi,
Tumultul temporal mă îneacă în cascade,
Ziua se schimbă cu noaptea într-o ciclică permutare,
Eu-l sfânt decade mușcat de vampe într-un demon.

Pe hârtia virgină nimicul dorește
Albastrul unui pix să-l modeleze în femeie inteligentă
Ce face din sexul sinusoidal o erectă dreaptă,
Acum coala este gravidă cu bărbații din cuvinte…

Pereții albi s-au înnegrit de furie,
Fiindcă au servit fum de țigară zi de zi,
Fiind privit de mine, tabloul a ieșit din cui de fericire,
Crede că m-am îndrăgostit de el… și s-a spart într-o stare de extaz.

O poezie care curge bine, descărcând încordarea cuvintelor în cititor : „m-am împiedicat de nodul din gâtul tău. / ești atât de încordat… / aerul încărcat din jur îți presează mușchii”, „focul privirii mele îți încinge tâmpla” (corect : „tâmplele”). „ochii ți se rotesc dezorientați” (fără „în orbite”, se subînțelege). Dar ce înseamnă „lanciantă” ? Corect : „lancinantă”. Iar scorpionul trebuie introdus printr-o comparație. Se observă lipsa unui plan subtil, a subtextului care manevrează obiectele suprafeței. Vă recomand să citiți poezii deosebite, care vi se potrivesc, de pe acest site. Numai bine, din partea mea !

Primele opt versuri sunt poezie, impresionează plăcut. Reproduc, dintre ele, doar trei versuri, care mi-au plăcut în mod deosebit :

„Dacă mi-ai atinge , în sărut, gândul,
trimis hai-hui, s-ar naște îngeri
fără aripi, cu ploaie în loc de gene”

Dar continuarea, în ciuda unor jumătăți de versuri inedite, deosebit de frumoase, a trădat începutul reușit. Și poezia nu a putut trece de Atelier. La asemenea efuziuni și reproșuri, eu recomand o cumințire a versului, o împuținarea a reperelor stridente și o renunțare la imperative, dacă nu sunt absolut necesare (un val se ridică și se răstoarnă mai simplu, indiferent în ce culoare ai înmuiat pensula…). Cu puțină cosmetică, iată ce am putut reține, ca o variantă de continuare :

„Îmi geme lacrima,
înghit tăcerea
și adun cioburile uitate de ochii tăi nevăzuți…
Las îngerii fără aripi…
Mă doare uimirea
acestui mic-dejun
cu unghii înfipte în carne…
E atâta liniște…”

Puțin și bun ! Numai bine, din partea mea !