Stelian STANCU

Se-aud clopoțeii în zare, zarva-i un alai de sărbătoare E petrecere mare pe Pământ, pe orice axă și pe orice loc fie doar sfânt. De orișiunde cântecele se agită, sunt o mireasmă ce ne tot

În noaptea-n care am visat că vei veni Stelele nopții la picioarele tale vor fi Și îți vor spune, că-n astă lume de tu vei vrea Unica iubire, ce-a rămas neînfricată este chiar în fața ta. Tu

Alene clipele coboară-n vale În căutarea nordului firesc Absorb pe-alocuri roua de din jale Și caută să uit că-mbătrânesc. Privesc în spate pe cel arbore Și văd pe tatăl meu genealogic Cum stă

Curcubeul cel de stele Seara se așază lin Peste bolta ce doar ele O cunosc ca un declin Al sălbaticelor zodii Ce s-au pogorât din cer Peste el Pământul care A ajuns plin de mister. Nu mai e

Alb pur al vieții așezate Pe armura credinței ancestrale Mă regăsesc în aer și în ape Dar și în ce îi drag inimii tale. Cutreier clipele în reverie Și dorm cu gândul la etern Aștept ea clipa să

Mi-e dor, mi-e dor și tare aș vrea Să scap de el, amarul Să se alunge în neant, căci ea durerea E mai tristă și e chiar mai rea, decât el avatarul. Mi-e dor de voi părinții mei, dar stau și

Seară de vară senină Nimb de dorințe trezite Cu greieri cântând în surdină Și gânduri ce adorm neîmblânzite. Ceru-i pierdut printre stele Ea noaptea se tânguie lin Un vuiet de arome-s

Starea de apăsare, ce nu contenește să-mpresoare Clipa ce doare, când stai sub o teroare A stării ce îți dă, neliniștea ca să Pornești spre abis cert, nevrotic înțelept Căci nu există stare, de

Aș vrea să sorbi din palma mea O lacrimă de iubire Pe care doar dragostea grea O poartă-n suflet cu mâhnire. Pe bolți de stele sângerânde O veste stă să se prăvale La ea răscrucea unde

Lungi amăgiri coboară efemere Din el Olimpul cel îndepărtat Noian de fum ajunge-n stele Iar sufletul nu-i cumpătat. Uragan de stări apare Iar el taifunul din clepsidră urlă Tezaurul de

Plimbări nocturne printre stele De când el gândul s-a tot dus Să zburde fără de inele Să amuţim deşi n-am spus, Nimic din ce era defel Printre amurguri de iubire Mai important, mai plin de

De-ar fi să fie pe pământ Adam, din nou aș spune M-asemăn cu tine nevrând Nimic parcă anume. De-ar fi să fie nor pe cer El cerul e cu mine Mă regăsesc ca un mister În cel de lângă tine. De-ar

Cu nonşalanţă se revarsă El timpul peste un trecut Doar ce prezentul stă la masă Căci viitorul a şi apărut. E un triunghi al morţii austere Ce se reverberează în neant E un simbol al clipei

Adorm alene valurile-n larg În așteptarea libertății Privesc tot sus la câte un catarg Ce a chemat la gândul lucidității. Trăirile din valuri se revoltă În așteptarea gândului pustiu Au tot

Înger am fost și încă sunt Dar din adâncuri grele Am renunțat la cel cuvânt Din cer, pentru amăgiri din stele. Acum am viața mea pustie E lungă a mea cale Până la suflete ce stau să-nvie Răul

Unicitatea e termenul ce ne caracterizează De când ne naștem, până mai apoi Nimeni și nimic nu ne mai motivează Pentru a muri cu gândul viu în noi. Consumul e neuronal predominant Pentru cei ce

Scapără soarele la asfințit Și versul se alintă Azi nu mă las din nou mințit De șoapta din oglindă. Vântul adie în concert Cu frunzele-n orchestră Mai bine-i totul doar incert Când toamna-i o

Ne naștem pentru a trăi Dar traiul nu-i cel pământesc Trăim pentru a prețui Viața și tot ce e firesc. Extragem seva milenară Nimic nu e mai de folos Decât o lacrimă în doară Pierdută pentru

Roiul uman e pregătit În matca sa tot celulară N-a mai rămas niciun smintit Afară din ea cloaca milenară. Se freamătă gânduri perverse Tot ghemotocul e-n mișcare N-au mai rămas decât

Roșii sunt gândurile mele Când fierbe lacrima în soare Mă regăsesc pierdut în stele Iar sufletul e o paloare. Armurier de prin trecut Și viitor pierdut în soare Am cutezat să nu ascut Simțul

Mi-am întors pașii dintr-un drum tare lung Și-am închis ochii, încercând să alung Tot ce-a fost trist, nepermis de trist și amar Doar într-un vis din al meu necuprins, mai apar Gânduri pe care

Am simțuri și trăiri comune Mă regăsesc în tine...și în tine Dar vreau să cred că pot a spune Că simt și nepământesc în mine. Am vise ce-s comune cu acelea Pe care le trăim prea omenesc Dar

Tu te distingi cu stilul tău, mai mult decât am crezut eu Atunci când eu credeam în tine, din valul care-n urmă vine De după marii consacrați, ai anilor de când noi eram frați Cu Basarabia

Sunt stele ce ades apar În mintea ta, în ea visarea Sunt și mai dese clipele ce-n dar Pe loc îmi pot da ea doar nemurirea. Au mai rămas câteva clipe Până în ea cea dăruită-n pripă Când inimă