Stelian STANCU

Dumnezeu S-a născut pentru toți Dar nu a fost bun pentru unii, au spus Și atunci a apărut Isus Să fie El bun chiar și pentru tonți. Trăim într-o lume nedreaptă În care a căuta dreptatea Este

Tărâm străvechi dar fără urme, de timp, sădit cu rost prin lume Un amalgam chiar de popoare, de de pe-aici și chiar de la soarele răsare. E un amestec de mai tot ce vrei, dar poți găsi și ce nu

Mă-ndrept spre cercul magic al iubirii Dar netezind zimții de fierăstrău ce duc Ea calea către armonie în firea firii Și stânjenit în mersul meu caduc. Nu mai răsare steaua mea pe cer Decât în

Din scoica trupului plăpând apare În apriga trăire pe Pământ Simbolul omului cel răsărit din floare Și prins aievea veșnic în cuvânt. E rodul ei iubirii explozive Sau e greșeala unei nopți

Trec clipele în ritm amețitor E armonia universului pierdut A mai rămas un singur dor De cei uitați și cu păcate. Iertarea își are rostul precis Nici chiar iubirea nu e de uitat Dar când se

Să dăm din noi ce-avem, dar bun E simplu şi este firesc, când vrem Să credem în amurguri ce apun Şi-n chipul nostru omenesc. Să încercăm să nu fim răi E pragul spre umanitate Că-i plină lumea

Tristețea doare, până moare, negrul din inimă se-afundă Mă simt lovit de-un val din mare, noaptea eternă stă să se abundă. Mintea a stat să mai mistuie, gânduri ce sunt doar țepi și cuie Obrajii

Mă iubești, o știu prea bine Dar e-un gând ce alene stă La răscruce de drum cu mine Ca să fie contopire, de iubire, nu de tristă Stare de firavă boală, ce o duci cu multă fală Până când va fi să

Alene valuri mari te strigă De pe faleza sclipitoare În suflet inima se intrigă De mâine nu va mai fi soare. Două scoici privesc grăbite O balenă ce se agită Și se-nscriu iar pe orbită Că

Trosnesc dorințele în grai Străbat ei stropii universul Azi nu mai vreau nici să mai stai Azi a murit pân-ce și versul. Din amintiri de prin nămeți Ce ard iluzii la rever Din colții dragilor

În grădina casei de la țară A răsărit un pom necunoscut Tata a dat verdictul prima oară E plop, arin sau ce nu s-a născut Până acum pe locul unde stau La sfadă, zilnic soarele și luna Dar mama

Viața are trendul ei, cu urcușuri și cu văi Iar când simți că stai în ea, groapa Marianelor, ei da Vei purcede-a lua decizia, ce e fără de tăgadă Să iei totul de la capăt și să uiți istoria

Am vrut ceva, dar nu am vrut, să fie cum e la-nceput Cu protocol, cu reverențe, ba chiar și cu discursul mut. Când a-nceput, a fost o zi, aievea că de s-ar trezi Ea conștiința din fior, aș aștepta

Am amorțit de când în gând Duc amintiri purtate-n suflet Am amorțit de când un vânt În suflet și în minte-mi este umblet. Nu mai am somn de dat în taină Vreau să mai trăiesc al nopții cântec Cu

Turnaţi amor peste văpaie Şi amalgam peste ce-i pur Turnaţi o lacrimă să-nmoaie El sufletul, fără contur. Sorbiţi o rază la răscruce Şi umeziţi tot Universul Sorbiţi surâsul cel mai

Ai vrea mult, mereu mai mult, dar ai teamă de tumult Vrei o viață liniștită, să trăiești fără a fi tristă Ai vrea chiar să simți că trăiești, de se poate, să iubești. Dar, mereu apare-un dar, de

Cele șapte zile ale facerii au trecut demult Isus a plecat și el de pe Pământ Lumea e într-o continuă grabă Sufletele noastre s-au așezat la sfadă. Nu mai e timp pentru cuvinte N-a mai rămas

Șiroaie curg în sufletul adormit E al lumescului tumult Mai e un timp, apoi te-am regăsit Atât am vrut, nimic mai mult. Ce-seamnă viața-n lumea largă? Trai prea bogat, îndestulare Te-ndepărtezi

Când viața te va îndruma Acolo sus pe cale Când fericirea va cânta Chiar și-n chingă de zale Când timpul va uita să vină Tu așteptând momentul Când viața nu îți va da tihnă Trăiește

Cât mă iubești tu pe mine? De vei ști, nu-ți va fi bine. Cum mă iubești tu pe mine? Cred că ține doar de tine. Când mă iubești tu pe mine? Stai să te răcești mai bine. Am eu șansa să mă

Ne naștem pentru a muri cândva Ne-asemuim la naștere o știm deja Dar timpul are rolul său Pe uni-i face domni, pe alții zău Îi lasă la periferia vieții Uitați de lume și de rostul sorții. Nimic

Paștele este cea mai veche Și importantă sărbătoare a creștinătății Care a adus omenirii speranța mântuirii Și a vieții veșnice, fără pereche Prin sacrificiul lui Iisus Hristos Învierea fiind,

M-am aplecat să iau o floare Era un cactus bunăoară Căci ea n-a mai avut răbdare Și s-a transfigurat în doară. M-am aplecat să fiu copil Deși el timpul era de emancipare Dar am ajuns să fiu

Stropii de soare au apus Pe-al norilor pridvor Prin Galaxie s-au tot dus Emoții de un profund dor Doar ploaia-mi spală ne-ncetat Lentila ce socoate Că de va putea, va fi purtat Iubirea de