Stelian STANCU

Extrovertirea trăirilor supreme E greu a fi simțită deodată În decadența iubirilor perene Ne lăsăm sentimentele de altădată La ușa dorințelor ce cheamă O stare de iubire colosală Debusolată de

Adulmec al istoriei talaz De păgânism deșart Și încă mai aduc la iaz Lungi clipe ce despart Credința de acel deșart Voința de un vesel iad Supunerea de cel bastard Și amăgirea de armoniosul

Gânduri răzlețe spre vale coboară, alene mai urc cu doru-mi spre seară Se-aude-n depărtare un glas ce răscoale, a minții dorință de mare, mai mare Gând de creștere în tot ce e bine, gând de

Ninge în suflet și afară Starea e amăgitoare N-a mai ramas un pic de soare Ninge în suflet iară. Pe lungi coline se întrezare Parcă-i ca niciodată E doar o lacrimă de soare Ce-și caută a sa

Tic, tac orologiul bate La-nceput de veac Pentru suflete curate A mai rămas pribeag Visul ce stă la pândă Să mai răstoarne-n sac Durerea cea bolândă Pe care o urăsc pribeag. Secunda are

Tu „marinar” cu suflet mare Rătăcitor pe plaja vieții Ai apărut ca mândră floare Pe-acel șirag din poarta sorții. Ai vrut să fii asemeni mie Să mă răzbuni în clipele de început Când nu știam că

- proza scurta - Cine spune că Sigmund Freud se joacă impardonabil în interiorul sistemului semiaparent, care e reprezentat de somn, prin conotațiile pe care le dă viselor, cred

Viața este un pelin Stropi de soartă ce rodesc Gustul cel scurs din destin Și doar clipe ce privesc Peste timpul cel trecut Peste starea de beție Când făceam ce n-aș fi vrut Dar așa a fost să

Râd glumele pe înserat Cântând ceva agale E mult de când am apărat Pustiul cel cuprins de jale. Vibrație se iscă des Pe-alocuri e efervescență Nu-mi mai aduc aminte-n vers De când am amuțit cu

Ce poate fi adevărat În lumea asta strâmbă Decât să poți fără păcat Să uiți viața nătângă. Ne naștem cu speranțe moarte Murim pentru a ne naște iară Dar am uitat lăsând deoparte Iubiri ce s-au

Simbolul vieții veșnice apare Atunci când moartea își cere dreptul E sentiment de ușurare Dar e și tristă starea când el înțeleptul Pășește spre o lume doar visată Cu pajiști și cu râuri,

De-mi va fi bine fără tine Tu pune-ți întrebarea: O fi de rău sau o fi bine? Nu mică e mirarea. Trăirea ta stă în ce eu Trăiesc zi după zi în noi Și te întrebi în van mereu Ce va urma în pasul

Nu poți a cere când nu dai Nu poți avea, când nici nu ai Dorința de a fi deschisă, bilateral Căci neînvinsă, rămâne ea iubirea moartă Ca doar cel din fața ta deodată Să îți releve tot ce vrei,

Ești anotimp de primăvară Cu muguri răsăriți în flăcări Ești licărire de cu seară Ce ai aprins ghețari pe alocuri. Ești floare de cireș pribeag Cu fluorescență efemeră Ești amalgam ca un

Pornite sunt gânduri cu toate Și chiar speranțe fără vrere Mai este mult până departe Dar și puțin din ea putere. Vremea tot trece cu-al ei rost Ne străduim a înțelege Dacă a fi e un a

E trist în suflet și în gând, azi au plecat cocorii Și plouă des și nu mărunt, iar eu îmi plâng fiorii. Nu poți să fii de prea departe, nu-i chip să fii nici de pe-aici În negura de libertate, tu

Mai e puțin, dar totuși mult Eu primăvara o ascult Cu cel cântat de păsărele Cu gândul meu pierdut prin ele. Sufletele sunt făcute Să coboare văi, să urce munte Au chiar și dorința lor Să mai

Primăvară ce răsai În suflet de nu-mi mai dai Pace pentru a fi eu Tot mai tânăr, precum vreu. În povestea ce-am trăit-o Acum am întinerit-o La-nceput de primăvară Când stau florile

Visăm, ne dorim, gândim destine Acest șir de emoții ne întreține. Vrem să accedem, accedem că putem Dar ne blocăm deși nu vrem. Nu toate visele sunt singulare Ba, cele mai multe sunt comune O

Atunci când sunt departe și te-aștept, din toate Speranțele din care, mai ieri credeai că moare, Iubirea dusă-n noi, speranța noastră de apoi Că tot se va preface, mai mult decât poți face Să

Dumnezeu a făcut el omul Și i-a spus Adam Dar pentru a nu muri atomul A zis: mai am de făcut ceva, mai am. Atunci a făcut femeia Din coasta lui Nu pentru că nu ar fi mai avut maia Dar a

În vremurile vechi, precum se știe Luna și Soarele erau despărțiți, pe vecie De porțile solstițiare Deva-yana sau Poarta Zeilor Pitr-yana sau Poarta Strămoșilor Aveau două sărbători distincte

Plutesc în deriva mării Cu gând stingher și gol Privirea caută barca salvării Ce a pornit a face și ultimul ocol. Marea tot freamătă și geme N-a mai rămas nimic Viața-i strivită între

Aș vrea, de tu mă vei lăsa Și dragostea nu va fi-n doară Să tot adorm în poala ta Iar viața să-mi fie comoară. Aș vrea, de tu vei asculta Iar susurul va fi domol Să mă aplec în poala ta Iar