Ștefan Petrea

cu fața către iubire mă întorc încapi toată în ochii mei ochii tăi îmi cutremură genunchii sunt timid și am uitat de haina ta - frumusețea chipul înotând în lapte buzele sculptate într-o coajă

strivirea tinei de către tălpile tale goale e o crimă de care te iartă pămîntul îndrăgostit de pasul tău neiertător ce lasă urme pînă și pe asfalt și te iartă și acesta iubindu-ți

Tot așteptând în gară trenul șoaptei O rugă înălțam în rând cu zorii: Poeții cei de mâine, plutitorii, Din patima tăcerii, Doamne, naște-i! Că cei de azi sunt vani și iluzorii Nu pot rosti mai

Sub luna tremurândă ies vampirii Își caută cu însetare prada Plutind din țintirim pe sub arcada Curtată de păcat a mănăstirii. Monahi odată, s-au trezit din lada, Din racla rece. Patosul

Se-apropie cu pași de nimfă seara Și vom înmormânta măritul soare Nu vom putea a spune că ne doare Căci luna se ridică cum e ceara. Sub vraja ei în tot ocrotitoare Căldura își retrage-n sine

Citind în aștri am văzut Minunea Ce pe de-a-ntreg n-o pot rosti defel. E Ce nu ghicești în zațul de cafele E Totul și Nimic - Înțelepciunea. Doar o clipită am zărit acele Prea sfinte falduri

Când tinerețea umblă-n haine grele Și Morții dă c-un pumn de boli binețe Uitând scăldatul tainic din fânețe Și amândoi apoi privind la stele Clipind precum privirile-i istețe Când vârsta

cuvintele n-au sens în lipsa atingerilor a palpărilor noastre reciproce sub aripa lui Eros pielea se topește în buricele degetelor apoi sângele ni se amestecă ca într-o centrifugă se limpezește

îți stă scris un poem pe coajă de inimă începutul său l-ai dobândit prin naștere apoi s-au adăugat vers după vers an după an mai ales primăvara iubiții pe care i-ai avut au încercat să-l

firele de nisip se scurg pe după vertebrele timpului clepsidra întoarsă nu conține trecutul ci doar în jos cerne, spre viitor astfel trecerea timpului e o descompunere a lucrurilor și a

Pe vis din vechime șade sonetul Prezentul îl neagă, îl interzice Că-i fără urmă de vlagă îi zice Contemporan doar ca timp clarinetul. Uitării dorind poeții să-l pice Cu degetu-n tastă bând

Sirop blând bând de pe a tale buze Mi-e inima-notândă în dulceață Și peste ochi se-așterne ca o ceață Privirea-ți. Fie cine să m-acuze Dar amintirea asta-mi face greață. Și astăzi, fără tine,

cum te cheamă, bă? petrea, să trăiți! și mai cum, bă? ștefan... ha, ha, ha uite-l pe ștefan cel mare a lu\' petrea ciubotaru\' ce te mână aici, bă? ceasul... e 14.35. da\' de ce? nu nu cu

nu viciul ivește Răul din Om ci o clipă când Dumnezeu ațipește.

La margine de lume stă Inimă de Piatră L-au părăsit supușii, acoperiți de frică Și mâna-i ce atinge pedată se și strică Și nici o umbră-a lunii în noaptea grea nu iartă. Palatul rece-moarte,

Te-ai produs astăzi pe scenă O prințesă, lângă duci, Þi-a trimis bezea obscenă; Vezi să nu te...re-produci.