Ștefan Petrea

Poveri de carne poartă pe strigăte minciuna Şoptit e adevărul pe gura ce îl duce Spre rosturi de morminte cuvânt mai bat pe cruce Pe lume înţelesuri rămâne-mi totdeauna. Dar des a mea rostire

nu vâlvătaia vorbei ți-e ursită ci slova-n triste-alcătuiri, domoale să plouă plumb în ierni de neauă goale alături ești, pe-un colț de stea găsită. ființă-i rugăciunea-n Rai la

E iarnă cât a unei toamne haină Cu cerul jos și plumburit, rupestru E-al unui an întreg de azi semestru; Dar orișicât mi s-ar părea de faină Ideea unui secol ambidextru Ce nu se mai împarte-n

și în grăsimi de dragoste uitată se naște Cristu-n lumea asta largă în vremuri când amoru-i dus pe targă și când zadarnic mai strigăm spre Tată necazului buboi stă să se spargă căci

din gând spre vise lutul ni-i nălucă, tăceri ne cheltuiesc averi de ape grădini de liniște în noi să-ncape o pace a statuii să aducă. e-n miezul contenirilor aproape, cuvintele se scriu

să-mi pui doar amintiri pe-a vremii rană că sub tăcere Astăzi greu îmi geme, scurtat de adevăruri pân' la leme parfum de Ou embrionar emană. penița zgârie pe foi dileme și parcă e când rece,

E veacul beat de zarvă-n bietul ornic Şi-apun de iad lumeşti nădejdi de rai Licori de fără legi a bea draconic Iar tu în mine simplu eşti erai. Zâmbeşte-n lume demonul, ironic Şi-n oameni iadul

topitul plumb, vestire-a iad licoare, îl beau cu ochii însetați de moarte; așază-mi vinul vremii deoparte pe-aripa lui visarea mea să zboare. e zvon de frunză-n piatră pân' departe și-a

sub veghea tainei palid edificii zidește vorba spusă pe jumate o vomă-i slova sub ebrietate cerșind ritos în craterele fricii. grozav îți dă mirarea-ntâietate pe sub mistere-n calde

vecii simt cum valsează-n oseminte bătrân la gândul meu de-a te cunoaște cobor în criptă, în a tale moaște mi-ai fost iubită,-n viața ta, cuminte în suflet primăvară, Miel se naște Crăciun e-n

sunt ultimul supraviețuitor al somnului nu dorm dintr-un defect de fabricație al nopților mele ucid o țigară aprind alta să am lumânare în viscere aseară mi-ai strigat: Monstrule! apoi te-ai

Renaște în amurg a nopții șoaptă, Fierbinte e-a apusului cenușă Spre beznă pasărea deschide ușă Și-a făuri lumina stelei, coaptă. Ridică luna valul și ghidușă Se-ntrece cu Trident de zeu în faptă Și

cu semenii nu sunt în intersecții pămânți, dar două linii paralele nu că aș fi cumva un pui de lele căci încă iau de zbor cu gândul lecții sunt plin de-a nemuririlor belele femeilor le-am dus

din noapte-s zorii gata să țâșnească vor fi lumini în zilei lumânare iar iadul ne va cere amânare și noi i-om da, de Dumnezeu-ferească sub nori vor geme-mpărății de soare și umbra nu va fi mai

Izbit de viața asta chiar în creștet am izbutit Lumină-n mersul veșted misterul e, să-mi zguduie pereții, pe de asupra de a toți poeții În rest, cafeaua dulce mi-e amară cum pe hârtie-aș bea

fraza începe cu tine și se termină cu noi incestul dintre soare și lună e lumina noi suntem frate și soră de cruce incestul dintre noi e hristos răstignirea pe gînd face parte din mine din tine

curaj îmi zic trecând prin tenebrele morții în tranșee e foame de viață bagi capul în pământ ca un struț te lovești de asfaltul nisipului dar îți revii pentru alți o sută de tovarăși

ciorne, ciorne, nimic curat şi cad în numărarea stelelor citindu-l pe Descartes nu l-am înţeles niciodată, e adevărat nominal era lângă mine câte o fată cu sânge pur sânge cu nume de

soclul îți așteaptă bustul, Dumnezeule al meu nu știu dacă te pot spune în rostire de marmură arată-te te voi zidi într-un cuvînt înfulecîndu-te pe nemestecate să nu-ți aflu tainele ce nu

iar în A fi nu e luare-aminte, e o suficiență-n existare autogândul e-un mărunt de stare și risipim în patru zări cuvinte. și viața e luată ca atare iar vorba ta-i sub grele oseminte având

Scânteie-n undă piatra, numai una Iar tu aduci cofița să se-adape Pe când lucește ne-ncetat in ape O intrebare, doar atât, Miruna. Tu nu intrebi o clipă de pe-aproape Dar stânca tace