Stanica Ilie Viorel

într-o lună pun într-o astfel de formă 100 de texte pe care le-am scris
am pus strofa aia pe moment, fiind de imagine, pe baza poemului tău
dacă îmi bat capul cu număratul silabelor, rezolv și cu mai multe silabe, iar despre ritm, doar după ureche
dacă ar fi să fac o analiză de genul celei pe care ai făcut-o, aș spune pass… poate după un studiu amănunțit

totuși, dacă te-ai aplecat cu atâta seriozitate (pentru care îți mulțumesc, mai învăț și eu câte ceva), de spui că versul trei are doar 10 silabe? nu este asta silabisirea?

sub stân-că pul-sea-ză a-pa(-n ) iz-vor

interesant!

în(-n) nu este considerat silabă?

aflând ce înseamnă, mi-am amintit că un amic, preot, care face parte din grupul celor cu care joc tenis de masă în fiecare seară, într-o zi (acu’ vreo lună în urmă) ne-a zis că nu poate veni a doua zi pentru că vin surorile la cireșe.
surorile sunt de fapt călugărițele cu rangul cel mai mic într-o mănăstire de femei

răspuns: măicuțe/ călugărițe

bănuțului mic i-am privid*

mai mult decât mi-am iubit aevea*

***

omagiu

sunt câteva imagini foarte frumos prinse
de exemplu:
“ Îmi sunt dragi aceşti oameni din Luduş!
Sunt singurul spectator invizibil din sala de conferințe
care nu aplaudă, când criticii literari vorbesc frumos despre viața mea.
Ei nu ştiu că în acea noapte şi în acel tren de demult
am rămas singur şi emoționat,
când lădița cu partea mea de avere, de la mama, am deschis-o.

Erau înăuntru zeci de mii de bănuții de argint,
ce ieşeau grăbiți, ca roiuri de albine zburau bănuții în jurul meu şi
căzând parcă atinşi de un blestem necunoscut,
rostogolidu-se prin vagoane deveneau cuvinte,
umplând trenul cu versuri intangibile,
pe care nu le puteam nici citi, atunci, şi nici cuprinde.
Doar le priveam uimit şi visul se încăpățâna să țină şi să nu fie vis!”

emoționant, descriptiv, atent

se simte admirația față de poetul Traian și studiul/ cunoașterea vieții-călătoria sa pământeană

pe palmă de munte pădurea de brad
pe linia vieții cărările cad
sub stâncă pulsează apa-n izvor
alint e în toate un vânt trecător

ăsta ce măsură are și ritm?
că-mi veni acum, de la muntele tău, Dragoș

al meu o fi un ochi pe față/ unul pe dos

stau și-ascult, ascult și stau
în caiet, notițe iau
despre rime și accent
doar tu crezi că sunt
absent
***
mi-a ieșit?

eram pe fugă

dacă s-ar putea, fain ar fii, să se înlocuiască acel cuvânt “propriii”, păcat de sensul lui, dar cevfirnă urâtă are; parcă-i un elan în sufragerie.

este un poem plăcut (pescărușii nu-i mai plac de ceva vreme, de când am aflat cât de feroce sunt)

aș renunța la concluzia din final
aceasta îmi pare cea mai potrivită încheiere

“ acolo mă încăpățânez să cred: e marea! și cei câțiva pescăruși tineri rămași de la facere!”

gata cu bâzâiala!

o recunoaștere a visării, a libertății dorite, care este, totuși, doar imaginată, între ziduri, în file de poveste

rămân pe jurnal dorințele însemnate

inițial că este portretul celui căruia i-a fost dedicat,
dar, așa simt, pare că te-ai văzut în el

ai reușit să pui atât de multă curățenie în cuvinte încât, probabil, asta este reflexia care îmi lasă această senzație.

dacă ai dus nimfa tocmai în ținuturile alea, s-au întărit și sânii

o fi de la accentele alea și de la strădanie:)

acum, serios, Iulia, ce ai exersat 10 ani?


***

Dragoș, mișto textul.
Fratelo, tu ai talent! Dacă aibla dispoziție și vreo 10 ani, spargi piața!

să nu uiți comparația
dacă scriu vreo carte să pui covorul roșu și în prefață să spui: pe aici a trecut și Kant.


mulțumesc pentru apreciere

PS: rămân dator o steluță. trece-o pe caiet.

mi-a plăcut

prezentare
o recunoaștere a ceea ce a fost, fără să fie vreo vină
poate că ai sugerat altceva, dar mie îmi vine în minte melodia aia, câtată de Ducu Bertzi… simt că fără ea…

versiunea nouă nu-mi este pe plac
prefer această interfață, este prietenoasă și deschisă precum o bătătură (curte, nu afecțiune:))

cât despre oameni., numai de bine

rezonez cu imaginea propusă
îmi place aerul nostalgic, atmosfera liniștită dintr-o clipă a întrebărilor limpezi, fără vreo teamă, fără vreun regret
fragilitatea recunoscută, adâncul asumat, cântecul ce a fost, ecou ce va fi
cine?

poate că vreun cititor când te va citit
poate că vreun urmaș când va deschide, la rându-i, cufărul

l-aș fi vrut cu propunerea punctuației, cel puțin începutul să fi fost “trecutul” primul vers
acolo n-am putut recita cu o lungă pauză (după o primă citire)
dar mi-am pus eu glazura :)

frumos!

satul din Apuseni, locurile la fel de frumoase, doar că omul frumos l-a părăsit.
azi e cântat prin poeme
și-i tot mai trist, tăcut

citit cu plăcere

pe fugă (închid ăștia prăvălia)

revin

cu timpul, viitorul pe care deja îl trăiești.
la primele versuri am vrut să intervin, crezând că nu-i rigoare.
și-am recitit.

superb!

cred că textul merită alt titlu, sonarul îmi pare după virgulă (ca să spun așa) la cât de mult propune poemul.

acum, trăiește, simte, tot ce ai lăsat pe altădată…

aș spune că-i un epilog al cuvântului
nu știu câte litere ar fi suficente, pentru ca un cuvânt să poată avea parte de un epilog, dar acest cuvânt spune mai mult decât o căruță de litere…

are textul tău o suferință moale, a trecătorului căruia îi bănuiești durerea, dar pe care îl simți cum emană acea împăcare cu aceasta, ca și când i-arcfi tovarășă de drum. și uitându-te la el mai știi ceva: omul mergecla braț cu dragostea și plimbă în lesă durerea.

nu știu cui îi este dedicată dar, din ce observ, pare un autoportret în fața căruia, artistul, după ce a pus ultima picătură de culoare, s-a dat un pas înapoi și s-a înclinat. nu din narcisism, ci ca un rămas bun.

“lumea nici nu înțelege că ai lăsat repirație mai multă
pentru ei.”

prima dată, o persoană cu titluri academice a răbufnit. poc! mi-am dat o palmă. natura umană.

a doua oară, dedublarea aia a lui Irinel (una este pseudonimul alta e să te prefaci). poc! mi-am dat o palmă. cazul s-a rezolvat de la sine, persoana a dat dovadă de maturitate.

a treia oară acum. un “monstru” sacru al literaturii nu are îngăduința ca, după o călătorie, întors pe plaiuri cunoscute, să salute cu respect. omul parcă a venit și a marcat teritoriul. poc! mi-am dat o palmă. ce conduită este asta? în fine. măcar acu’ știu că fac parte din vreo gașcă. împărțim prada sau doar plătim cotizația? care este regula casei în această gașcă?

a mai fost și cazul Iuliei, dar a dat dovadă de maturitate și a depășit momentul cu… grație, aș spune.

nu mai amintesc de domnul cu frumoasele sonete, chiar scria frumos, păcat.

sunteți mai vechi, chiar dacă sunt și eu pe site de prin 2004-2005, dar n-am fost implicat într-atât la început și o vreme am evitat site-ul, se întâmplă des? să invităm un sobor, să dea cu ceva tămâie.

și, pentru că nimic nu este întâmplător, sfătuiesc pe cei care au pricepere, să își îndrepte atenția mai mult către începători. acolo este emoția nealterată. merită încurajați și sfătuiți.

să fim sănătoși!

asta cu tipul antipatic, în construcția prezentată de Ionuț Caragea, pare din bancurile cu radio erevan.

să-i spui cuiva: știi ce, mie nu-mi ești simpatic (ceea ce echivalează cu “îmi ești antipatic”) și celălalt să replice: m-ai făcut scârbos!

e tare!

ce naiba de analiză putem face dacă folosim cuvintele total aiurea, scoase din context, doar pentru a manipula auditorul?

cum se poate ajunge de la “pari un tip antipatic” la “m-ai făcut scârbos” ?
acu’ pe bune, suntem sau nu mai suntem specialiști în vorbe/cuvinte

interesant este că persoana ocoloește cu dibăcie fondul discuției. ups!

premeditat este totul?

pe mine mă știți de foarte curând… dar ceva, e putred