Cupola

Dimineața asta s-a trezit cu sentimentul că este înșelat.Aceeași senzație care îl apasă de o vreme.Simte că este aproape de capătul unui drum pe care a pornit inerțial, de pe vremea când nici măcar nu era altceva decât un destin. Se întinde leneș ca și când ar vrea sa-și așeze carnea pe oase, aruncă o privire prin încăpere și iese. Lumea din cupolă are un rost al ei, se mișca într-o singură direcție.Nimeni nu se împotrivește ori, dacă o face, nimeni nu simte asta.Uneori vezi cum vecinul de culoar nu mai este, dar liniștea care îl înlocuiește îți înăbușă orice întrebare. Și oricum, întrebările s-au pierdut în vremuri. Culoarele sunt niște benzi rulante care se mișcă în aceeași direcție, unele mai repede, altele mai încet.Sunt culoare în stânga, sunt culoare în drepta, sus și jos.Fiecare culoar poartă pe el un individ.Ai putea discuta cu cel din stânga, ori poate cu cel din dreapta, dar nimeni nu o face- toți sunt inerți,cu privirile ațintite înainte, acolo unde este camera următoare după care începe un alt culoar. El stă linistit pe culoarul său. Azi are parte de o deplasare înceată, lină...Își amintește cum, în urmă cu câteva luni, evoluția sa era alta:ieșea dintr-o cameră, se așeza pe culoar, iar acesta îl ducea cu o viteză amețitoare la camera următoare.Asta se întâmpla zi de zi.Acum totul se întâmpla în alt ritm, mult mai încet, uneori având impresia că stă pe loc. Poate că acest lucru îl neliniștește, poate că de la acest fapt i se trage și acea senzație că este înșelat. Simte un nou sentiment, unul de groză, groaza că într o zi va rămâne blocat între camere, suspendat pe culoarul lui privind cum totul în jurul său se mișcă.Se îmbărbătează spunându-și că asta nu poate fi decât o altă etapă, etapa unor nivele superioare, ceva natural care reprezintă doar apropierea de final. Dar dacă...? Nu termină gândul și rămâne paralizat.Totul se întunecă. Cupola parcă se strânge ca o carcasă de plastic ce se topește, aerul fierbe,îi pătrunde prin nări în plămâni, în sânge.Cupola se transformă într-o mantie lăptoasă, se risipește într-o ceață și îi pătrunde prin gură în trup.Ar vrea să se împotrivească, ar dori să împingă cu mâinile apăsarea din jur, dar totul îl domină, îl scurge de orice energie...leșină. Pe vremuri totul se întâmpla mult mai încet, timpul își căuta rostul fără ca nimeni și nimic să grăbească lucrurile.Cei din cupolă rămâneau în camerele lor uneori și ani la rând.Culoarele erau mai puține și mult mai rudimentare.Indivizilor le venea rândul la un culoar mult mai greu.Azi, totul este atât de grăbit încât uneori același individ folosește și câte două culoare zilnic.Nu mai este vreme de pierdut, nu mai este vreme de odihnă, de reculegere, valul celor din urmă se simte și obligă. Toți au un țel precis, grăbit, indiscutabil. El se trezește în noua sa cameră.O amețeală supărătoare îi amintește de cele întâmplate pe ultimul culoar.Își dă seama că totul se întâmplase datorită încercării sale de a se întreba.Întrebările sunt respinse de corp printr un sistem de autoapărare dobândit în ani.El n-a căpătat încă acea imunitate totală care să-i asigure liniștea permanentă, care să-l scape de aceste chinuri groaznice, dar simte că poate. Știe că va veni vremea în care nu-și va mai pune nici o întrebare, va scăpa atunci pentru totdeauna de acele momente dureroase care îl slăbesc,îl seacă, îl fac să bată pasul pe loc.El știe că toți au scăpat de întrebări cu răbdare, iar cei care s-au împotrivit n-au avut decât de suferit.Culoarele lor au încetinit ori s-au oprit, din camere au fost azvârliți la nivelele inferioare acolo unde întunericul umed și rece te chinuie permanent... Gândul la asta îl îngrozește și îl face să strângă în brațe aerul cald din camera sa verde, un verde liniștitor.Azi sau mâine urmeaza un alt culoar, un alt nivel, trebuie să aibă răbdare, doar atât... Se întinde pe podeaua camerei, aceeași senzație că este înșelat i se strecoară în toți porii. Închide ochii căutând să deslușească în liniștea totală un semn al întâmplarii, o dovadă că dincolo de el, dincolo de pereții verzi ai camerei ceva se întâmplă...nimic. Rememorează ziua care tocmai a trecut și își amintește că undeva în fața sa era un culoar nemișcat, pe acel culoar era un individ, un individ care din cauza depărtării părea o umbră, dar care se mișca, se mișca pe picioarele sale îndreptându-se liniștit către o ușă din care răzbea un fir de lumină. Imaginea asta i se așează încet ca o copertă de revistă undeva în interiorul minții, îl pătrunde în gânduri,îi provoacă dorința de a se ridica de pe podea, dorința să umble pe picioarele lui până la ușă, dincolo de ea, dar... În cameră e cald și bine și liniștea aceea a lipsei de întâmplări îi dă o siguranță ce-l țintuiește și care îl ține la adăpost de orice întrebări. În cupolă culoarele se mișcă.