Însăilare

Da, dacă privim liniar, suntem pe un drum care se scurtează, suntem pe un fir căruia i se vede capătul, iar tristețea și singurătatea sunt îmbrăcate de țesătura de borangic a ploii. Cumva, din cauza acestei țesături, mă așteptam la un fluture la final, dar tu ai ales pasărea. Remarc verbul a însăila, bine gândit, reparația fiind provizorie... Aș scoate pe cărare, mi se pare un pic forțată inaginea cu suferindul stând căzut pe cărare, aș spune: frunza va fi alinare pe fruntea agonizatului ce nu mai poate alerga cu tălpile goale... Un poem destinal, o măsurare a timpului, o tristețe nedesimulată.

pentru că face parte din peisajul ideatic, dar, pentru că mi s-a mai atras atenţia
că acele versuri, dacă rămân astfel, ar putea fi înţelese doar de mine şi vreun comic.
după multe încercări cred că am găsit exprimarea satisfăcătoatre

las aici strofa în forma ei iniţială:

frunza se va așterne pe cărare
alinare pe fruntea suferindului
ce-n agonie se vede cu tălpile goale
alergând

mulţumesc pentru comentariu şi pentru sugestii

cum ai intervenit asupra acelui pasaj! Mă bucur că am putut fi de folos! Cu multă plăcere!