Semn

Eminescu, Whitman, Neruda, toți au exploatat ideea ta din strofa a doua. Eminescu zicea națiunea mea e lumea, fără eu nu e Dumnezeu. Apoi Neruda, într-un poem de dragoste din Mătasea și metalul adresat iubitei, aborda multitudinea eului ce se regăsește în toți. Whitman și el, în fire de iarbă. Deci, în poemul tău e o chestie dezbătută și poetizată și de alții, ceea ce denotă consubstanțialitate. Nu e ceva de rău, cu alte cuvinte, dar nici original.

cred că era vorba de poemul Song of myself, în care spune că: I am large, I contain multitudes. La Neruda nu-mi aduc aminte exact numele poemului, ar trebui să caut în carte, dar sigur nu mă înşel.

dar niciunul la fel de frumos ca mine
de aceea a trebuit să le arăt eu cum se face
toți mi-au zis: - ce bine spui tu, maestre! :)))

dincolo de glumă, ce-aș putea să spun?
nici răspunsul n-ar fi original pentru că toate-s vechi...

mulțumesc!

poţi foarte uşor folosi altceva în loc de lume, şi în felul acesta scapi şi de rimele alea la distanţă

apropo, dacă îmi zici ce ai în comun cu Nichita Stănescu în acest poem, îţi dau o bere. Să-mi arăţi clar versul.

Apreciez fluturele roşu de la sfârşit, simbol al sufletului însângerat, semn de carte pentru cei care vor citi poeziile tale.

Dar mai umblă un pic la chestiile comune, apelează la factorul ermetic.

mi-ar fi greu (spre imposibil) să îmi amintesc unde am mai scris eu ceva asemănător
(de aceea și am multe texte în care se reiau teme, metafore... nu am rigori în acest sens,
eu nu studiez versul, eu îl scriu din simțire)
dar, pot pune textul meu în AI și aflu :)
sau, vorba aceea: sună un prieten :)))
deci, poți să spui tu, să nu mai deschid laptopul (pe telefon nu am instalat AI)

toţi cititorii familiarizaţi cu Nichita Stănescu au auzit de Necuvintele lui. Oricum, îţi garantez că, oricât te-ai chinui, AI-ul nu îţi va da niciodată toate referinţele furnizate de mine, findcă AI-ul nu are gradul de înţelegere a unui poem, cu tot cu conexiunile respective, şi nu are nici acea percepepţie a emoţiilor umane, aşa cum reuşeşte un cititor empatic, cu experienţă şi mare bagaj de lectură. Pune AI-ul să facă analiza textului şi postează răspunsul aici, să vedem dacă se apropie măcar de ceea ce ţi-am oferit eu.

Eu, da studiez versul, că de aceea am premii în critică literară şi articole în zeci de reviste mari, iar asta se çntàmpla pe vremea când AI-ul nici măcar nu era în stadiul de ZIGOT::))

din ce văd, la prima citire, acolo se adaugă sens cuvintelor
cumva căutându-se necuvintele în cuvinte
eu încerc să vorbesc despre pierderea sensurilor cuvintelor, din lipsa de... referințe, să zicem
reprezentarea de astăzi va fi uitată dacă nu-i însemnată
vor mai lăsa semne și alții, mai bine decât o fac eu (de aceea poemul poate fi primit ca îndemn),
dar cei care vor fi, câți vor mai simți despre... pâlpâirea luminii (doar un exemplu)

interesantă (pentru mine) discuția
mulțumesc!

dar e folositoare şi poezia.

Tu spui, "eu încerc să vorbesc despre pierderea sensurilor cuvintelor, din lipsa de... referințe." Acelaşi concept, pierderea sensurilor cuvintelor, e explorat şi de Stănescu în volumul său, prin golirea de sens a cuvintelor, urmată de reumplerea şi repoziţionarea lor în alt câmp semantic. Cam asta a făcut jucăuşul Nichita, în faţa paharului de votcă. Umplea cuvintele şi le golea, la fel cum făcea şi cu paharul.

Da, discuţia e frumoasă şi poate dura ore întregi.

Spor!

şi când ajung acasă, caut şi poezia aceea a lui Neruda, poate dau şi câteva versuri din ea...

Poemul lui Neruda, din volumul Mătasea şi metalul, ed. Univers, 1973, se numeşte Vieţile. Nu-l scriu tot, că e de scris, postez doar un fragment. Poţi să observi, totodată, tehnica anaforică, el fiind un maestru al genului, şi adresarea, totul învârtindu-se în jurul lui eu... Versu tău, Lumea toată e în mine, corespunde cu tocmai fiindcă port în mine nu numai viaţa mea neînsemnată,
ci toate vieţile. Că am ţinut minte asta, din peste 10 000 de cărţi citite, e o performanţă, dat fiind faptul că AI nu este deloc de ajutor la accesarea vechilor colecţii care nu sunt încă digitalizate şi expuse în spaţiul public, fiindcă încă mai există drepturi de autor...

pentru că tu nu înţelegi,
că eu nu sînt,
că eu nu exist,
că eu nu sînt decît fruntea
acelora care luptă împreună cu mine;
că sînt mai puternic
tocmai fiindcă port în mine
nu numai viaţa mea neînsemnată,
ci toate vieţile;
şi pasul meu înaintează cu siguranţă
pentru că am mii de ochi;
cînd lovesc,
lovesc cu putere de cremene
pentru că am mii de mîni
şi pentru că vocea mea se aude
pe ţărmurile tuturor pămînturilor;
pentru că vocea mea
este vocea tuturor celor care n-au vorbit,
a tuturor celor care n-au cîntat
şi cîntă astăzi
cu această gură
care te sărută pe tine.

„Discul de Aur”... - probabil netradus încă de extratereștri... :

https://huff.ro/stiri/uite-cum-suna-mesajul-romaniei-de-pe-discul-de-aur-trimis-in-spatiu-de-nasa-58817

pentru comentariul „mai nou” - a ieșit pe două ferestre deschise - una, aici, sub poemul „Semn”, a doua, la Poemul Ghicitoare „12 o'clock (Ora 12)” al d-lui Ionuț Caragea. O pățesc atunci când... cuget și acționez încă „netrezit” de-a binelea... Deci, scuzați-mă, vă rog!