istoria, o poveste

istoria e scrisă de cei puternici. Dar, acea putere a noastră de a iubi, de ce nu rămâne în istorie?? Totul trece, ca o întâmplare oarecare, iar singura care ne rămâne alături e propria rugăciune. Răspunsul la ea? Eh, asta este o altă poveste...

E titlu de la emisiunea fostului ministru de externe, care s-a făcut de rușine cu madama omolog din State, Condolița?

Istoria este și poveste care se mai repetă. E adevărat.
Titlul însă nu este despre această istorie universală ori națională, explicată sau vulgarizată de Cioroianu.

Poemul ar fi despre propria "Istorie-poveste" (așa ar fi trebuit intitulat poemul!).

O să revin.

faptele au povestea lor
fiecare poveste ar fi fost alta dacă…

mulțumesc

unui eu fără istorie (istoric)

ce zici?

povestea unei întâmplări...

cum priveam eu?

dacă aș fi privit altfel, evoluția- ca istorie/ ar fi fost alta

chiar și numai un individ poate asta

un ars pe rug
sau unul care nu a ars pe rug

cel care dă cu piatra, sau cel care nu dă cu piatra

cel care așteaptă să cânte cocoșii de trei ori…

nu pot elimina istoria și nici legătura cu povestea

"Istoria e cea mai frumoasă poveste". Adrian Cioroianu are și cartea "Cea mai frumoasă poveste... istoria României", sau cam așa ceva. Titlul "istoria, o poveste" e fumat. Are scorii.

Gustul unei ploi de vară

dincolo de titlu, înțeleg că este uzat
titlul îmi aparține ca expresie mie prin mine numai pentru că am folosit mereu acest argument în fața colegilor de școală, apoi copiilor mei, care mereu îmi spuneau că nu le place istoria
eu eram uimit și le răspundeam: cum să nu îți placă istoria, eu o văd ca pe o poveste; nu am memoria anilor, dar faptele…
***
deci cu titlul, om mai vedea. cum nu sunt căutător de glorie literară pot admite că am folosit la a șaptea mână un titlu, o metaforă. dar știu sigur că este al meu pentru că așa simțit în momentul acela.

da! lipsa de lectură mă duce la astfel de situații, cu toate că am citit (am mai zis) și eu tona mea de cărți; foarte probabil și memoria mea, selectivă, să folosească, în fapt, ecouri.

***

“dar
ce o fi istoria pentru mine?

nici nu am deosebire de alții
și nici vreo asemănare

dacă m-ai văzut ieri,
priveam la ceva, sau
la cineva

dar cum?

asta este povestea acelei întâmplări”

care parte este banală?

“dacă m-ai văzut ieri,
priveam la ceva, sau
la cineva

dar cum?”

dacă această bucată nu a reușit să exprime că întrebarea “dar cum?”
se referă la cum priveam la ceva? cum priveam la cineva?
cum mă manifestam eu, ieri, în partea mea de istorie?
cum făceam? făceam bine? făceam rău?

deci, atunci este banală sau nu mi-a reușit deloc ideea care a stat la bază

***

despre început zic doar că mai avea și următorul vers:
“pentru pruncul care n-a mai apucat să se nască,
lacrimile celor care îi duc dorul”

aduce mult cu Nichita-"tristețea mea aude nenăscuții câini/ pe nenăscuții oameni cum îi latră". Mai bine că nu l-ai folosit.

finalul banal la care se referea Dragoş înseamnă doar ultimul vers, care vine ca un rezumat simplu al poemului. Parcă dacă s-ar fi terminat interogativ, ar fi lăsat ideea în suspensie şi i-ar fi dat şi cititorului şansa de a veni cu ceva în plus.

dacă aduce cu Nichita poate că nu-l leapăd:)

am renunțat la el pentru că mi-a venit în minte imaginea părintelui care și-a pierdut copilul devreme
și cumva n-am vrut să conduc ideea spre această temă, nu una a tristeții grave, umane, ci spre ceva meditativ


dar mă gândeam că cel nenăscut trebuie să aibă și el istoria lui, nu poate rămâne eter, pentru că nu este așa

foarte probabil
inițial
am vrut un final așa: dar cum, cum priveam?

apoi mi s-a părut prea explicit

și fraza din final am vrut să fie o închidere a “parantezei”:

“azi
doar parte din ea…
…asta este povestea acelei întâmplări”

oricum,
văd că am uitat,
să
mulțumesc pentru păreri (vouă)

chiar îmi sunt de folos

agățată în întrebarea de final. Ultimul vers nici nu l-am mai „văzut” cu mintea, doar ochii au trecut peste el ca o părere. Am rămas într-un fel de vârtej din care se desfăceau căi fulgurante spre... Minute în șir mi-au tot trecut imagini, filtre de diverse coloraturi, crochiuri de lumi cu borne schimbate, parcă eram pe scaunul oftamologului și vedeam clar sau în ceață alte litere ale lumii în funcție de lentila schimbată.
Apoi am citit comentariile și am văzut că vroiai ca aceea să fie zidul de care se izbește revelator cititorul. Păi eu cred că ai reușit. Nu ai cum să nu rămâi agățat în întrebare. Și să producă seisme în tine.
Și eu personal nu cred că istoria e făcută de cei puternici. Poate ei sunt cei mai vizibili aparent. Dar istoria integrală a omenirii e făcută din miliardele de istorii ale noastre ale tuturor, din filtrele prin care privim și ne privim pe noi și pe alții, din energiile fulgurante pe care le emitem, le rupem din noi, sau le rotunjim. Cei care sunt chimiști pot explica perfect ceea ce eu intuiesc doar. Într-o mixtură cum e istoria, lipsa sau prezența unei particule, pot schimba toată mixtura trăirii. Cam asta a cioplit în mine poemul tău! Strașnic poem, deși forța lui rezidă din curenți de mare adâncime, uneori neperceptibili.

pentru comentariile excelente pe care le face. Am propus-o lui Radu Herinean pentru funcția de steluțar. Sper să fie receptiv la propunerea mea. Și mai e și doamna Papadopol. Poate vine și dânsa cu o părere pe acest text?

citind comentariul tău am înțeles că ai înțeles și mai mult de atât am convingerea că fraza următore (care lipsește din text):

“pentru pruncul care n-a mai apucat să se nască,
lacrimile celor care îi duc dorul”

se poate înțelege așa cum am văzut-o

am explicat de ce nu e în text

chiar îți mulțumesc!

***

cât despre propunerea lui Ionuț, susțin!
chiar mă ofer să îți cedez “postul”

***
inventez sistemul meu propriu de punctare:
+++ text bun
++++ text foarte bun
+++++ text de o stea

:)

Cu dragul lecturii am selectat versurile de mai jos:

pentru cei care privesc
cu bucuria ochilor tăcuți,
îngropați sub riduri,
e ruga

doar ea,
pentru sine,
e povestea

care sunt foarte reușite. Am admirat această deschidere, această punte, pe care ați subliniat-o, între povestea trăită de fiecare și rugăciune. Azi, poate nu sunt un cititor foarte inspirat pentru a exprima o părere în urma unei lecturi. Sunt zile și zile. Fiecare zi cu povestea ei și, la fel, fiecare om cu povestea lui. Nu voi comenta versurile alese, pentru că orice om, declarat credincios sau ateu știe că ruga este multul și, totodată, puținul pe care îl are în viață, dar îl are; este un dar păstrat încă de la naștere. Titlul subliniază ipostaza: Istoria, o poveste. Dar punctul de pornire în formarea istoriei este povestea, partea importantă, pe care omul/ omenirea o adună de-a lungul existenței, creându-se, astfel, infinit mai mult, prin trăirea fiecărei clipe, fiecărei povești, fiecărei părți din azi, din existență. Ați creat o imagine frumoasă, revelatoare a ochilor tăcuți, îngropați sub riduri. În sine, ceea ce am trăit, văzut, cunoscut începe a povesti. Cred că acesta este argumentul, cu ajutorul căruia pot lega versurile selectate de strofă din final

dacă m-ai văzut ieri,
priveam la ceva, sau
la cineva

dar cum?

Sunt mai multe feluri de a privi și acest aspect are un revers: o istorie chiar subiectivă, formată dincolo de prezentul poveștii.

cu respect primesc cuvintele tale
îți doresc o seară liniștită și mâine să fie
una din acele zile bune și după ziua de mâine,
de invidie, toate zilele ce vor urma să fie și mai bune, și mai bune…


mulțumesc!