ars viselor

era o vreme când credeam despre plopi că ei fac riduri fără să îmbătrânească, și nu plâng, și nu sângerează; doar își leapădă frunzele, își scutură câteva crengi uscate, ca pe niște gene rebele, ca pe niște unghii false. le adunam, le făceam buchet, cu spatele le duceam acasă, lângă sobă, să trosnească pe îndelete alte vise ce-aveau să mai vină. într-un fel, era un schimb de amabilități, frunzele lor mă mângăiau cu umbrele, în miezul de foc, eu le adăposteam, în eternitate. azi, le ascult poveștile despre iernile în care-au stat linii adormite prin zăpezi, schelete desenate-n cărbune, cu buze subțiri, tremurânde. azi, îmi spun despre brazdele prinse plete-n rădăcini și despre răsăritul ce-l poartă broșă, o măgură știrbă. eu le visez umbrele și jocul dragostei ce-l ascundeam, când ne făceam nevăzuți; în fiecare spic de grâu, altă ascunzătoare. alături, focul nu alege cum să ardă, mestecă pe îndelete îmbrățișările toate. și asta îmi mai place la plopi, ard pentru mine, încă o dată.