dor și-o ploaie de vară

în mijlocul nopții de vară, sub un nuc bătrân, demult plecat de acasă, aprind o țigară. din cer, stelele înțepenite, îmi strecoară în gând, aduceri aminte; despre cum te țineam de mână și împărțeam timpul între clipele prinse în buzele tale și șoaptele mele: mai vreau. ce infinit! o frunză cade. m-atinge pe umăr. am tresărit crezând că ești tu. mi-e dor. cotrobăi printre fulgerele îndepărtate ce-aprind cerul în miez de noapte. stelele se-ascund și lasă întunericului, turbarea, s-o dezlănțuie. cerul acum e aproape și-i greu; se rostogolește între noi, ne desparte. te depărtezi cu fiecare suflare de vânt. mă desprind. fiecare strop de ploaie năvălește sălbatic și-mi mușcă din trup. ultimul fum a înțepenit în țigara înecată în pâcla norilor căzuți pe pământ. nici n-am mai încercat să o resuscitez, era târziu. am îngropat-o în palmă, cu grijă, între acorduri neregulate - pulsații fugare, migratoare, din citadela zidită în torace, adânc, din celule demente - metastaze ale dorului de tine. în ploile nopților de vară n-ai vreme să uiți. e ca și sărutul pe care îl dorești iar și iar; năvala unor emoții, precum hergheliile în galop plutind peste prerii. ploile, se-nfig ascuțit, în carnea vie strecurându-și răcoarea înălțimilor în râurile calde din trupul tău apoi, când te aștepți mai puțin, se-ascund dincolo de stelele ce răsar timid, rând pe rând. în noapte, eu și bătrânul nuc - discret ascultător al gândurilor nerostite.