acum știu că

trenul ăla știa despre întâmplarea ce urma să vină, d’aia ne lăsase toate compartimentele goale; până și cântecul roților era transmis în surdină ca și cum atmosfera trebuia întregită cu o astfel de favoare. tu priveai pe geamul dinspre dincolo, eu pe geamul dinspre altundeva, dar ne prefăceam că urmărim tablourile mișcătoare. de fapt, te priveam în oglinda nopții, gustând pe furiș din chipul ce ți se reflecta întreg și precis cât să îmi imaginez că ești pusă acolo pentru mine. tu păreai indiferentă și-mi numărai discret cârlionții și îmi mângâiai umerii lați. aveai un zâmbet care părea al unor amintiri, dar era zâmbetul despre care uitasei că mi-era dăruit. și trenul tremura pentru că știa despre întâmplarea ce urma… eșarfa dăruită era albă, din mătase și îți păstra mirosul pe care eu mi-l imaginam că e al săruturilor tale. trenul nu mai tremură de mult, dar ne spune povestea în formele sale toate. eu sunt altceva, tu, alta… numele noastre nu s-au mai spus de atunci de atâta vreme…nici nu le mai știm. eșarfa a inghițit povestea toată.