sophia elisa coreli

voi n-ați plecat niciodată de lângă mine ați crescut doar, prea repede, prea ușor v-ați întins aripi spre lumea străină n-ați avut vreun păcat sau vreo vină c-am rămas secerată de dor voi n-ați

Un fir subțire-i viața... ce durere să simți că pierzi ce greu ai câștigat măcar te ține drept, neclătinat și poartă-ți greaua cruce în tăcere La poarta ta pustiul s-a-ncuibat și gustul gurii

Iertarea aceea m-a costat cel mai scump, pentru că nu știu din ce aluat m-o fi plămădit Dumnezeu de nu semăn celorlalți oameni obișnuiți, care s-au intersectat cu mine de-a lungul vieții! Eu iubesc

într-o zi în care să cad precum spicele-n tăiș fără nici un fel de grijă sau datorie voi pluti în propria-mi ființă și-mi voi contempla toată viață de undeva, din galaxie cămașa mea mizeră de

După nașterea lui Tudor și instalarea în noua noastră casă, parcă simțeam că încep să prind aripi. Era fix la începutul anilor optzeci, comunismul nu începuse să devină atât de sălbatic, ne

să-mi dai cu var stins proaspăt cărarea pietruită de umbletu-mi pribeag cămările-n albastru din cel limpede, ceriu și-apoi, adu-i pe toți ai mei în prag al căror chip pierdut demult,

O să vă-nece pustiul vostru lung în care vă treziți și vă ia somnul Pământ de umbre fără de stăpân hălăduiți bezmetici cum dă Domnul Ce lut secătuit, mirositor vă-ncheagă cu-o anapoda

De plecat, pleci repede când e vorba să-ți iei viața în propriile mâini. Cel puțin, așa s-a întâmplat cu mine, care nu-mi găseam locul și nici liniștea între doi oameni care se certau veșnic și-și

fereastra ta era cea mai frumoasă din cartier cu petuniile acelea în cascade și perdeluța dată ștrengărește într-o parte focul meu era că nu prindeam niciodată nici o mișcare dinlăuntrul acelei

am pornit așa cu mâinile goale și c-un abur de toamnă plutindu-mi pe tâmple nu știu de-i seara târziu sau dimineața devreme dar oboseala asta îmi de demult târcoale și cum nu e

De când se știa, Valeriei îi mergeau toate alandala! În sensul că nimic nu se lega și la ea, ca la restul lumii, cât de cât, normală! Când era în clasa a unsprezecea, un vecin văduv, trecut de

În după-amiaza despre care vreau să vă vorbesc, se pornise o furtună teribilă dincolo de culmea ce încununa lanțul muntos cu care mă trezeam în ochi de peste două decenii. Fulgere grozave ca niște

într-o noapte în care Luna mă ducea încă o dată târâș prin locuri despre care începusem să înțeleg că mă așteaptă să-mi închei peripluul zadarnic dar fascinant am zărit în atelierul meu

Pe ulițele prăfuite ale satului nu se zărește nici țipenie de om sau altă vietate. Fiind ora prânzului, sătenii, atâți câți au mai rămăs, se află adăpostiți care pe unde; unii prin case, amorțiți de

A trecut întâi o boare Chiar la capăt de mandat, DNA, în fuga mare Se pusese pe-arestat! Cu acorduri lungi de liră, Coldea i-a interceptat Cum bugetul îl ciordiră Și-au scos țara la

trebuie c-ai luat-o razna de vreme ce nimic nu ți se mai pare rău sau bun negru sau alb mai ai totuși o brumă de bun simț să pretinzi că unele locuri fapte inși sunt foarte ok iar tu ești cu

într-o oarecare zi nu mă întreba ce zi era nici cum arătau lucrurile și ființele din ceasul acela.... în momentul acela ai închis ceva în mine pentru totdeauna m-a săgetat ca o tăietură

E o vreme nefiresc de caldă pentru sfârșitul lui octombrie. Noaptea și-a lăsat faldurile ciudat amestecate de pale de aer călduț cu adieri reci aducătoare de miasme venind din inima orașului. Câini,

dragostea dintre noi plutea întotdeauna ca un fluture azuriu beat de o rază fierbinte nu se putea descrie prin viu grai nici măcar nu încercam vreunul dintre noi de teamă că aerul s-ar sparge în

d o r e să știi draga mea, dragă la fel ca o lingură de miere care te mângâie, vindecă, leagă de marginea lucrurilor e perdeaua de mâna-maicii-Domnului, deasă cu miros inconfundabil și ușa

încep să înțeleg și eu rostul acestei liniști fără de margini și fără de leac la fel ca pe o pregătire intensă întru moarte până la urmă suntem duși demult fiecare în frica și tăcerea lui sau în

nimic despre micimea cuvintelor în care oamenii se pierd uneori pentru o eternitate nimic cu și despre starea aceea de frică sticloasă care-mi îngheța săngele (frica de-a nu rămâne

am zis să nu mă mai las purtată pe valul acesta cu unduiri șerpești să nu închid ochii pentru că frica de care fug de-o vreme încoace sălășluiește pe umerii mei ca un șal de frunze moarte a

Vara pândea de după copacii bogat înfrunziți ai sfârșitului de mai, iar eu și Anne ne pregăteam de o nouă vacanță de vară în care sa colindăm străzile încinse ale orașului cu ținta sau fără, după cum