silviu viorel păcală

au fost deodată verbe cu prejudecată cele anterioare nefiind morale și interioare atunci eu am plecat cu lupii la vânat zăpada ruginise înroșind pământul inimi de ciute lustruiau cuvântul

am auzit câini prin întuneric și ai fîlfâit ca o pasăre albă ce semn de sărbătoare e mirosul trupului tău cu o cicatrice pe coaste mereu ți-a plăcut să te dezbraci cuprinsă de spaimă

căci iată din nou te-am iubit cu orbire vecinii trufași au pândit ș-au tăcut cuminecătură am înghițit de la ploaie să te sărut la morminte întinse plâng laolaltă sacadat, aburind și tușind ca

în unghiul întunecat al genunchiului tocuri blânde torturează frunze prințul luminilor din struguri te voia mai mult și tu te-ai dat toată toamnei ca un afiș

vine toamna gândul ud ți-l lipesc de sânul crud

m-am trezit dis-de-dimineață fericit cu viața mea am cumpărat un ziar la întâmplare și n-am aflat nimic despre mine totul e perfect iar cafeaua de la colț are mereu alt gust

rogozul e un fel de sorg pe care vara urcă melcii

unde locuiesc ele golul lor e trecător și nu miroase sudoarea deși stau suspendate în fiecare dimineață deschid lumea

ceva electric mi-se pune cu mâna la încheieturi ceafă în diferite locuri frivole mereu de către o femeie eu nu mă pot supăra sau opune doar miros pe îndelete degetele ei atinse de malarie

iar am lovit copacii și pielea lor de doc ea încă mă iubește iubind transpiră fluturi mototolind asfaltul eu faruri lungi întind și-o văd făcând ocheade pe sute de parbrize

n-am mai trecut demult prin viața noastră ochii pietrelor fericite cochilii mi-au săpat în tălpi doar goliciunea sfioasă a vântului într-o aleasă deșertăciune crucea mamii doarme pe o iarbă

mai eram și eu iar tu cu toate mirosurile întinse ca niște cearceafuri peste ore mai eram și eu o disperare cu oasele moi înmugurite într-un ceai încălzit de o crimă frenetică

Oscioare moi arar ningeau Se pare. Pe pielea ei un abur de pădure Se rotea. Un histrionic semn de îmbrățișare, Cu-n plescăit de limbă-n cerul gurii, Mă pândea. Și nu m-am