Silviu Somesanu

Erai mustul pământului sub tălpile goale, rodul cu gust de pâine caldă ce stâmpără foamea. Cu haine colorate fiecare anotimp fuge de la o mare la alta-n pe drumuri pline de cenușa risipită a

Noaptea trezită din somn cu întunericul pe pantofii de lac își umple trupul cu lupi la pândă, dincolo de golul de sub aripile păsărilor care-și uitaseră puii în cuiburi nedumerite de ce

ai trecut şi rămas în buzunarul meu stâng o monedă validă de tezaurizare dar touşi fluctuantă niciodată n-am păstrat ceva mai valoros decât iubirea în care mă contopesc deplin gândul care se

O noapte aruncată sub nori cu straturi de întuneric așezate în pantă, iar ce curge pe văile negrului este limpede și viața este dincolo de ceea ce vezi o ființă ce are dragoste și teamă. Dacă

Sâmburele se decojește de noapte, din miez naște colți flămânzi de soare cu ploaia în ochi cresc. De după hat se aud șoaptele dimineții în clopoței de ghiocel, iubito, culeg un gând și

Aș zice să lăsăm iarba să crească-n inimi s-o pască caii nopții de pe malurile râurilor de sânge, trec umbrele singurătății prin copilăria cuvintelor și prind în palme silabele cântând în

Din tine irump călduri poate mărturisești cum am înfruntat zăpezile iernii și ne-am bătut cu vântul dinspre munți, cum te-ai înghesuit în sufletul meu ca un tămăduitor de temeri și ai

În gânduri îmi înfloresc zâmbete, grădinile tale roditoare unde fructifică dragostea inimii în sămânța spiritului liber. Zorii dimineților respiră în cântecul păsărilor armoniile

Zidindu-se fiecare-n fiecare pietrele templelor se plâng de liniștea din interior. Policandrul spânzurat își aprinde luminile, nu mai fumegă nicio ceață-n priviri. Fețele se sfințesc umede și

aceste cuvinte vor rămâne nespuse și numai noi ni le vom scrie nimeni nu va căuta să înțeleagă mersul lucrurilor acum am înnoptat într-o ruină să simt noaptea la ea acasă cum doarme laolaltă

în preajma unei primăveri ce acoperă pământul cu graba cerută de toate păsările cântătoare aşteptăm şi ne umplem plămânii cu lumină nimeni nu poate să-şi scalde privirea fără trăirea intensă a

Timpul a trecut pe lângă tine ca un călugăr, ai rămas nesupusă grăbirii existențiale, nu ai simțit niciodată arderea cu flacără, nimeni nu ți-a pus paie pe foc. Biletul de intrare în ritm a

Cui îi mai putem mărturisi dragostea când nopțile se destramă spre răsărit și nu se zărește niciun semn de iubire, ziua se va deschide cu porți de lumină, drumurile și ele se desfac spre

Se încearcă întotdeauna ceva inedit, lumina aruncă din pieptu-i așchii ascuțite, cerul se desprinde din unghiuri, stelele și le împart lacome, sclipesc de la distanțe enorme și când nu mai

Aud cum fluieră oasele vântului prin somnul copacilor, fântânile singurătății ascultă sunetele cântecului. Tăcerea plânge în orașul răvășit de sărăcie cu pensionari blestemnând orânduiala

Nu mă împiedică nimeni, pășesc liber, visul se reflectă-n oglinda dorinței în forme topite-n subconștient. Se deschid porțile rotunde ale realității, capătă rezonanță orga inimii cu sunete

Poți trece pe lângă mine neștiută în ochii mei te pierzi în nesfârșit, ești o boare asemeni unui gând tomnatic pe care nu-l oprește nimeni să-și povestească amintirile. Tăcerea-mi se destramă

Am înțeles și nu știu să-mi explic, nu mă recunosc, poposesc între două convingeri diferite ca între două iubite ce nu se cunosc. Sunt într-o furtună de gânduri și mă grăbesc, să rup din mine

La moartea lui o stea s-a stins steaua vânătorului ciclop, lumina-și dăruie umbra unui arbore albastru cu frunze tremurate-n cântec ce mângâie tăcerea, iar noaptea-i dă glas vântului curge

Se culcă pe gânduri ca pe o pernă de aer, pe liniile paralele ale trecutului către viitor înalță vise cu niște zmeie spre cer. Prinde în palme lumina și o răsucește și tulnicele răsună din

Și toate umbrele au uitat cărările care duc la râurile întoarcerii, păsările zboară pe urmele lăsate vântului sub ochii somnoroși în diminețile cu soarele purtat pe umerii munților risipind lumina

Atât de bolnav era timpul fărădelegii încât înebuniseră salcâmii de mirare pe marginea unui drum de pământ desfundat care nu ducea niciunde, ca să nu se supere nimeni care o apuca aiurea și se

Când o să fug dintr-o dragoste păcătoasă nemaipomenit ar fi să intru-n alta, nebună, de care să nu mai pot scăpa, sclav să-i fiu în lanțuri, să încerc mereu o ieșire și să n-o găsesc până la

Satul cu casele joase, deșirate, au porțile deschise la alte orizonturi, sub norii de ploaie, acoperișurile argintii se-nclină obosite spre sud. Undeva pe la mijloc o școală cu copii