Doar seara cu pași pe nisip mi-a rămas în memorie
și femeia ce dansează la bara nervilor mei,
urcă și coboară vertical prin aburii tari.
Se descarnă și se împarte la fiecare ochi încețoșat
fără
Se încearcă întotdeauna ceva inedit,
lumina aruncă din pieptu-i așchii ascuțite,
cerul se desprinde din unghiuri, stelele și le împart lacome,
sclipesc de la distanțe enorme și când nu mai
Frunzele toamnei căzute-n gânduri ruginesc visul,
sosesc vânturile reci ale nordului.
Razele soarelui firave abia răzbat prin norii de plumb
căutătorii de lumină își găsesc cu greu
N-a sosit încă mometul acela
în care mă regăsesc în pielea celuilalt
altfel de cum sunt
și eventual cu alte posibilități
de a sări peste obstacole
și a păși mai departe
fără nicio
Minutele acelea plictisitoare în așteptarea unei femei
devin ore adânci după venire,
alunecă pe străzi și aleile din parc
de pacă n-aveam ceva ma bun de făcut la unul din noi,
dar așa-i la
S-au topit mai multe clipe odată cu lumânarile aprinse
aduse de acasă
până ce fumegând s-au stins lângă crucea de piatră,
dar altceva mai mult ce puteai face
decât să scapi câte o lacrimă.
Se
Nu pot să vorbesc, să gândesc nici atât
fără limba română înmugurind cuvintele-n gânduri,
fără poezia care-mi respiră sufletul
ca pe un aer ozonat de vocale
puse fiecare-n silabe pe note
Ea era gheața ce se topea când o învelea ochiul,
privirea umbrită de pleoapele lungi.
Își tremura culoarea cu grația îngerului
și presăra mirosuri difuze prin aerul copt.
Paloarea i se lovea
Se lasă seară și peste sufletul meu înnorat,
gândurile odihnesc în firida memoriei,
n-au răbdare să ardă și zboară.
În ochi mi se scaldă imagini
străine de tot ce înseamnă sânge aprins.
În
Sunetele crinilor dau zvon de tristețe, alunecă-n lacrimi,
curcubeul dimineții aduce orizontul pe ape,
norii se luminează-ntre pleoape.
Ziua curge și ea peste lume.
Întrebându-mă mereu,
Până conștiința începe să rodească
semințele luminii se înconjoară de raze
în timp ce universul mereu în evoluție
se pornește să schimbe datele problemei
în care ne-am osificat memoria
luată
Te vei năpusti cu vorbe de mine spuse
și nimeni nu te va înțelege.
Va fi târziu când vor bate clopotele crinilor,
se va stârni în aer bocet de rândunică
pentru cuibul căzut de sub acoperișul
Îmi pun ferestre gândului și le deschid,
adulmec aburul pământului, mă înviorează,
imbolduri îmi dau semne prin trup,
inima le strânge-n priviri.
Mă prefac într-un felinar luminos
înnoptat în
Ori de câte ori mi se fură gândul
cuvintele îl aduc înapoi.
Imaginația îl îmbracă de sărbătoare,
îl lasă să zboare prin culori,
să visez femeia din cearcănul stelei
care-i respiră vorbele
Ce voi nu aveți, eu am
liantul prin care se unesc cuvintele-n poeme,
patima aceea a femeilor dezțelenite târziu
cu inima coaptă de așteptare.
Se va întâmpla totul ca o minune
când trupul nu-și
Poate că o noapte adevărată își dorește întunericul
mai mult decât orice pe lume,
ar vrea să fie ca o femeie în carne și oase
dar mai ales plină de taine ascunse
pe care cei ce încearcă să le
M-am căutat în cuvinte cu respirația literelor din aer
ocoleam printre silabe luminoase cu pielea subțire
pe care își ascut muzele sabia.
Sunetele cad ucise de tăceri
nopțile se opresc la
M-am refugiat în vocea explozivă a unei femei nervoase
când argumentele nu mai însemnau nimic
ci doar acceptarea stării de fapt.
Oamenii se plictisesc repede și renunță,
nepăsarea îi călește în
Nimic din ceea ce se spune
nu-i pregătit să întâmpine lăcustele ce toacă întinderea,
tu știi ce se întâmplă în verile arse pe rug,
cum intră prin tine arșița de nu mai poți sta locului
și că tot
Nu se întâmplă nimic
fără să iubești limba îndrăgostită de cuvinte
încă de la nașterea lumii.
Mai frumoase decât purtătoare de lumină
parfumate precum florile raiului
sub un alt soare cu
Cine poate să-i vadă urmele, nu le vede,
își obosește ochii prin locuri neumblate.
Dincolo de umbre și zvonuri rătăcește lumina
din care-i dă culoare sensului dobândit
și viul, nici el străin
Se-ndoaie din încheieturi cuvintele acestui poem
literele scoase din minți lovesc în silabe
mai au puțin și vocalele plâng din instinct.
Înțelesul vâscos se scurge ca mierea
capătă sunete din
Port în cuvinte imaginea unui cal înaripat
cel călăresc peste mările migdalilor copți.
Respir prin aripi întunericul aidoma unei păduri
cu ciute negre vânate de centauri.
Mirat dintr-o dată
Stelele nopții curg peste mare,
dau semne luminoase că se apropie țărmul,
întunericul se ridiă dintr-un strat de ceață,
dimineața prinde lumina de coarne,
aburul pâinii s-a
