Silviu Somesanu

Ochii mei s-au săturat de mine ca o femeie sătulă de infidelități cineva le strânge și le dă mai departe. N-am nicio măsură-n iubire, s-a dovedit nici în durere la fel, nimicul din mine

În tot ce se naște, în tot ce urcă la cer și coboară, noi suntem durerea, liniștea morții și bucuria învierii, înălțare de gând, apă de suflet pe care o beau și aștept, să cresc în ochii

De întunericul mă încolțește mă salvează lumina cu miezul în gânduri, noaptea mă învelește-n mătase. Pași pe cărări de vânt cu iarba coaptă și uscată lasă un foșnet abia perceput și

Îmi împrospătam de fiecare dată memoria dezordonată de atâtea informații pe care nu le mai puteam clasa separate-n sertare. Pe undeva îmi căutam un loc de înnoptat mai retras de privirile

M-am născut vinovat pentru păcatul originar aşa că sunt sortit lui, mi-a rămas doar calea mântuirii şi întruparea cu măsura din lucruri. Mereu mă regăsesc în iubirea aproapelui într-un oraş cu

Conversez cu tine și mă mir cum te-ai trezit așa dintr-o dată la realitate. Erai mai întâi săracă cu duhul apoi ușor apatică, dar probabil școala, oamenii te-au schimbat încât poți să ucizi

Cu sufletul bântuit de posibile pedepse la punctul de întâlnire dintre iad și rai întorc pe dos trecutul. Demoni n-am întâlnit în toate nopțile în care am fost fantomă în ochii femeilor cu

În memorie am descoperit iluzia răspândită prin unghere, nu există nicio formă de trăire și nici o umilire mai perversă decât modul de a crede în ceva contrafăcut. Trecut prin multe

Aștept primvara dincolo de prag, dar ea vine cu tot felul de astenii și parcă exuberanța n-are loc în cuvinte, se plimbă prin ochi și prin păr. Gândurile mi-au rămas pe drumuri și vin

Te strâng în brațele austrului de vară să-ți simt sarea secetei albe, în umbrarul sălciilor de lângă râu ca pe o prințesă a câmpiilor arse. Ești fata cu sufletul plin de semințe și trupul

Nu se supune celui în genunchi Cum din trup nu-i lipsește nimic picioarele în asfalt nervii nu tociți prea mult, mușchii elastici în fibră. Dar cine pășește pe drumuri împreună fără să știe

Nu mă clintește nimeni din loc nici nu mă iartă, nu mă lasă nici să mă ridic fără să pună o vorbă bună unde trebuie sau nu trebuie. Sunt un prieten de pahar povestit cu tot ce se întâmplă în

Trecuse prin mine o corabie mergea prin sânge ca pe apă era plină un fel de arcă. O pasăre de noapte dirija mersul, nu se vedea niciun munte doar valuri și ploi intermitente. Unde eram

Întorc gândurile până se uscă cum fânul, devin moi aromate, în tinerețe am adormit pe căpițe și am rămas îmbătat de mirosul copt. Acum învârt ideile și le las să germineze, caut esențe de

Noaptea se scufundă într-o muzică tristă, dorm cu faţa la un perete de sticlă, cei de dincolo nu ştiu ce fac stau închişi în cutia lor ermetică. Prin somnul meu zboară păsări care-mi poartă

Port în cuvinte imaginea unui cal înaripat cel călăresc peste mările migdalilor copți. Respir prin aripi întunericul aidoma unei păduri cu ciute negre vânate de centauri. Mirat dintr-o dată

Frunzele toamnei căzute-n gânduri ruginesc visul, sosesc vânturile reci ale nordului. Razele soarelui firave abia răzbat prin norii de plumb căutătorii de lumină își găsesc cu greu

Pe partea opacă a surâsului tău forțat, rictusul gurii se frânge de buzele cărnoase n-am să le pot imortaliza, le las să fure aparența. Degetele lovite de neastâmpăr și mâinile parcă mai grele

Sunt prea restrictive legile ca să-mi fie respectată libertatea de cei care se joacă cu dreptul de la o hotărâre la alta pe care poporu-i numește șpăgari. Mă consolez cu zâmbetul amar al

Alte fapte strâmbe coincid, niciun răspuns care să-mi dea încredere, totul pare lucrat pe ascuns. Mie nu mi-a fost dat să încurc cursul real al lucrurilor, n-am văzut nici în moarte o

Neprihănit îi era trupul întins pe otava de toamnă mirositoare. Umerii se-ngropau foșnitori sculptați în albul zăpezii pe care umbra nu se așeza. În flori erau închegate aromele