Îmi culc gândurile alături de vise,
nopțile le strâng în brațe,
zilele le frământ ca pe o pâine
în palmele mamei.
Aud sunetele cum se desfășoară luminos
în vocalele cuvintelor,
ies din
Anii îmi trec printre degete
sunt atât de puțini,
timpul îi fură odată cu fiecare clipă
de parcă-n infinitul său ar avea nevoie de ei
n-are.
Privesc drumul cum se apropie de capăt
și nimic
Oamenii sunt altceva decât sufletele plecate în alte stele,
eu doresc să rămân cât mai mult pe pământ,
dar cineva mă grăbește
nu-mi lasă întregul să se bucure de părțile sale trupești
și le pune
Cuvinte silabisesc pe degete,
ies întotdeauna una în plus ori în minus
până se armonizează.
Se simte cum alunecă sunetele,
se lovesc în colțuri și se rotunjesc greu
ca pietrele tari
dar
Noaptea este o femeie rușinoasă,
se ascunde după perdea
și citește o poezie de dragoste.
Luna încearcă pe la ferestre
să-și strecoare razele reci,
dar femeia trage și draperia.
Odaia
Noaptea e o topitură de întuneric,
oamenii o beau și adorm,
să nu se trezească singuri.
Nici frunzele nu se clintesc,
amuțește și vântul.
Îngerii își dau binețe prin semne,
nu se aud, nu
M-am trezit c-un ochi orb în frunte
ce analizează pe ascuns,
nu știu până unde pătrunde,
dar deschide ferestre din interior
și se vede mult mai departe.
Desfac întunericul prin fante de
Sunt răstignit între inimă și suflet
ca o zi între dimineață și seară.
Nu mai sunt vulturul piscurilor de piatră
păsările nu se tem
pădurile freamătă din frunzișuri
cu rănile deschise de
Dragostea mea s-a urcat
eu nu aveam aripi,
am încercat să zbor,
dar am căzut la pământ.
Te aștept la râul păsărilor de apă
cu sufletul în cuibarul din arini,
să te văd cum treci vadul
spre
E o aromă de iubiri trecute
mai intensă decât au fost odinioară,
n-am uitat nimic din cele întâmplate
și nu știu de ce le gust savoarea
acum când sunt prins în chingi
ca un cal dus la
n-am fumat niciodată lipsa de hotărâre
nici n-am șters-o englezește
acum privesc de la înăltime orgoliile oamenilor
nu simpatizez cu nimeni
mă învârt în cercuri înalte și mă prefac
Întotdeauna mă întorc la tine, mamă
cu sufletul înmiresmat de dor,
ceul tău curge prin mine cu stele cu tot,
aripi îmi sunt mâinile protectoare,
deprind zborul înalt
sub care-mi pulsează
Ecou unui strigăt de nume nemaiauzit
mi-a blocat intrarea,
am pierdut gândurile din memorie,
miroase a ceva pus la copt
fără să-l recunosc.
Nu mă clintesc din hotărâre, nici din loc
Gândurile trec ca păsările-n stoluri
la punctul de popas nasc imagini,
ele sunt oglinzile nevăzute ale sufletului,
sub pleoapele timpului, ochiul ascuns al universului
vede linia dintre
Las trecutul dar nu-l scap din vedere
nu mă culc pe-o ureche,
stau și privesc de pe un nor de fum alb
pofta desfășurării unor evenimente,
totul depinde de cunoașterea lor
de implicarea în ceea
Din mâinile tale se înalță coloane de piatră
lei sălbatici privesc de pe capiteluri
întinderea pe care se sprijină cerul
bolnavi de măreție
pierd cruzimea de fiară, sunt un simbol
a ceea ce
Trec prin pădurile dese spre izvoarele norocului,
copacii prind în coroane de foc bolta cu stele,
tabloul agățat de pereții la orizont
respiră aerul sidefat al dimineții.
Trăirile luminate-n
Imaginea cerului răsturnat în apă
în care mi-am turnat gândurile, să le văd
cu despărțirile de trup cu tot
mă fac să uit de unde răsar stelele.
În palme amestec prezentul cu trecutul,
le las
Frământ cuvintele ca pe o cocă de pâine,
cresc în ochii mei și dospesc frumos,
nu-mi spun tot ce trebuie.
Noapte de noapte cu stele cu tot
mă bântuie întrebările,
m-am întors din înțelesul
Mi-am întors capul pe linia dreaptă
fără să știu că n-am voie,
trebuie să privesc numai înainte
altfel mă cuprinde teama
și văd ce nu-i de văzut.
Gândurile celorlați au aripi și ele
așa cum
A fost o umbră vâscoasă și curgătoare
întoarsă din drum,
am rămas cu fața la peretele zilei de ieri
unde liniștea e pătrunsă de dureri
și nu există nicio teamă de singurătate
înțelesul
Noaptea mea este egală cu noaptea ta
ne acoperă pe amândoi,
pe câmpul de luptă dintre viață și moarte,
curge cu o aroganță umbroasă.
Luceafărul căzut lângă o fântână
își toarnă apă-n
Până să-mi depășesc limitele, nu e mult
tu nu crezi că pot,
nu am nevoie decât de liniște.
Primăvara asta este propice
și tu știi
că nu mă lovesc de margini necunoscute,
am în sânge răbdarea
Cine-mi adaugă primăvara pe umeri,
știe cum o vindec de resemnări
și împart cu ea tot ce am agonisit în iarnă,
port în inimă, în ochi și-n piele,
rămășițele unor magice iubiri
care înfloresc
