Silviu Somesanu

Am intrat în gândul tău noaptea cred că nu m-a văzut nimeni, eram atât de transparent mai puțin inima care galopa printre vechile ruine din care s-a născut frica de oameni. Liniștea se surpă

Iubirea din care întunericul se smulge e mai plăcută decât lumina, fiecare clipă cade într-o dungă peste pielea fierbinte a trupului. Timpul se urcă pe umeri, o iederă sălbatică și înflorește

Stelele năvălesc în ramurile copacilor aplecându-le până la pământ, să asculte răsuflarea din adâncuri. Nopțile pândesc căderea lor luminoasă ca felinarele galbene pe drumurile cetăților

Caută-n mine cum înflorește osul și leagă carnea de celelalte oase pe care se înalță trupul, crește prin anotimpuri de frunze până sosește calul alb de zăpadă. Dacă se molipsește de

În tine moarte nu este și nici viață pusă pe roți să-și urmeze singură drumul. Când totul se cerne-n univers, stele din stele se nasc și lumină din lumină învie. Cerurile se mișcă-n

Teama capătă aripi de-ntuneric, noaptea în locurile rămase pustii, ori în cele stăpânite de fiare flămânde asemeni oamenilor fără inimă. Ei își ascund mereu fața, dar faptele îi trădează pe

Decuseară mă lovesc de întunericul somnoros ochii se obișnuiesc greu cu aparențele, mă stăpânește instigarea mâinilor la pipăit inima capătă alt puls. Prins în clește cu pași grăbiți pe

Zăvoarele sunt trase, poarta destinului se deschide viața sare pragul și curge sub pâlniile cerului până pleacă sufletul și rămâne trupul în pământ, evlavia rugăciunilor cheamă

Am fost uns cu mirul care mi-a dat harul, să mă topesc în cuvântul pe care-l cred. Mă însoțește în clipele deznădejdii și nu mă lasă să mă pierd în desiș. Îl simt cum urcă liber prin

noaptea se întinde ruptă peste fața obosită a celor căzuți pe trepte de către cei care i-au împins. timpul capătă dinți ascuțiți macină vieți până la ultima suflare desface noduri vechi

Măsor timpul și-i ascult trecerea cu șenile pe autostrăzi care nu s-au construit femei cu flori ies în calea pietonilor care trec întotdeauna pe zebră și sunt uciși de șoferi inconștienți.

Ascultă cu inima cântecele, îmbracă sunetele cu melodii de suflet, își arde trăirile în focul din trup. Rupe din sine și face contur altora... Absoarbe arome de mentă sub pielea

Se rupe întunericul și lumina se trezește din somn, seva de primăvară urcă-n plante. Femeile privesc mugurii cum cresc și verdele oferă o nouă stare de grație când crudul curge voios și

Noaptea cu întunericul nisipos mi-a căzut în ochi cu obloane închise la ferestre pentru ploile de toamnă, o apăsare ciudată contrastează cu frumusețea frunzelor ce pictează-n culori arborii cu

Drumurile caută un sens vieții, nesfârșitul dă putere ființei să nu se oprească. Din unghiul vederii prea departe se deschid porți prin care voi trece spre orizonturi cu noduri dezlegate din

Noaptea bea întuneric din apele somnului, le știa limpezi și odihnite puse să alunece peste pietrele șoptitoare din vise. Strângea femei străine în inima fermecată apoi le privea cu coada

Însera-n cuvinte rodul toamnelor grase, vinul sorbea întunericul din butoaie și căpăta limpezimea dimineților vieții, de mă-nsoțea cântecul fluid pe coridoarele inimii cu albastrul

Și am mușcat din cuvânt ca dintr-un măr; gura s-a umplut de aromă, de vorbele au devenit pline și crocante, simțeam cum îți ajung la inimă intrând pe sub piele. Credința ce-mi ținuse

Libertatea este cea mai scumpă; demnitatea-i piatră de temelie, adevărul un puternic liant, toate dau încredere deplină în valori înalte. Atunci falduri se înalță ca farurile la țărm și

Învelite-n aurul speranței promisiunile făcute în mod repetat pentru cei mulți sunt flăcări mici care trebuie să ardă fără fum. Numai atunci încrederea își pune capul jos și se naște

Când întunericul se așază, luimina devine subțire de adorm cocoșii. Tăcerea apasă pe simțuri, pe deal dincolo de râu joacă ielele, cei care le văd se tem să mai vorbească și grăbesc

Cuvântul pe care-l rostesc ardere a vieții poartă-n sine, de poemul ce se naște din trup își rupe cuprinsul și zobovește într-o carte. Nuci și miere amestecă firea, pe sânii tăi

Cine poate deschide porțile dorului, drumuri neumbale prin grădini de la marginea cuvintelor în care cântă păunii cerului și dispar singurătățile. Toți cei ce dau glas

Noaptea-i împrejmuită cu cerul înstelat, pământul se bucură de lumina lor într-o trecere grăbită spre apus. Flăcări deasupra de ape povestesc despre comori ascunse care se tot