Silviu Somesanu

Am bătut la poartă și n-a răspuns nimeni, am așteptat, am ridicat cu piciorul poarta și cu mișcări repetate zăvorul a sărit. Când să deschid, cineva a strigat; -stai băiete! -Știi să

cuvântul urcă-n leagănul luminii cântecul să-mi crească prin trup cu vibrații transparente de suflet pe curbele sunetelor. dincolo de anii în care nu încap cu nicio aripă de pasăre m-așteaptă

doar cuvântul să-ți las în timp vorbitor de învățătură să simți cum se nasc munții și câmpiile și-n limba lor cântecul să le pun un nume în adieri de vânt pe un sărut de

În cuvintele mele literele cântă simfonia înălțătoare a sufletului, dragostea din încrețirea frunții cu bucuria dusă-n surâs învăluie inima. Câte o umbră în calea luminii îi întregește

E mai frumoasă lumea în care trăiesc de cea în care n-am fost decât o simplă idee. Sunt o rază trecută prin ramuri care te sărută, lumina din vorbele mamei limba mi-o așază-n

Dumnezeul meu m-am lăsat în voia și grija ta pe drumul anevoios al cunoașterii să nu rămân niciodată singur, nici când umbra va înghiți mișcarea. În somnul ce acoperă ploile prind rădăcini

Limba în care-mi vorbești lasă loc la semne, gesturile înconjoară cuvintele cu maluri de râu. Deaceea privesc în curgerea apei șipotind între ele valurile, pietrele nu zic nimic până nu

Convins să-și poarte-n suflet, crucea la care se închină, lasă în urmă, să capete rădăcini stăpânirea de sine. Gândurile se rotunjesc și caută, porți se deschid prin ziduri pentru drumuri

Și-a lăsat umbra pe un soclu, ceața din minte într-o piață în care-și scaldă ochii sub un curcubeu însorit după ploaie. Într-un oraș închis cu ziduri unde porți taie intrări în fagure fără

Nu s-a mai dus să zidească spirite înalte, a rămas în templul său interior să-și înalțe sufletul în cuvânt. Totul s-a prefăcut în smalț în literele alfabetului înflorit, de semne pe cer nu

Și când înot prin întuneric tu-mi spui c-o să dau de lumină de mă mobilezezi tot mai mult, s-ajung sub pielea cuvintelor din inima ta flămândă. O să pipăi conturul tăcerii ascuns unde sub

Gândul este mai înalt decât cerul curiozitatea vrea să-l urmeze, să caute drumul ascuns al înțelegerii, lumină în oglinda rotundă din cuibul rotitor al universului. Scară pe scară în trepte

În tot ce se naște, în tot ce urcă la cer și coboară, noi suntem durerea, liniștea morții și bucuria învierii, înălțare de gând, apă de suflet pe care o beau și aștept, să cresc în ochii

Mă-ntorc în locul din care am plecat desculț totul este atât de frumos și părăsit de oameni, e un sat depopulat, fără viață. Amintirile mi-au devenit străine, sufletul pustiu încă mai speră

Și întors din moarte sunt aceeași flacără vie de unde iei lumină, ființa o mântui pe dinlăuntru înălțătoate în fire întrupată. Târziul ajunge izbăvit, viața se statornicește-n

Când mi-am pus inima pecete pe fruntea nopții de vară, dragostea s-a trezit dimineața, mireasă. Pe covorul de flori înrourate în urma ei păsările zilei încrucișează volute prin aer, în timp

Într-un contur de dragoste gândul își găsește sălășul și fluturi pe inimă cu aripi roșii ca sângele. Lumina prăfuiește cu galben, de vederea pătrunde în taină până-n miezul adânc din

De noaptea se șterge pe frunte într-o casă retrasă minunându-se de atâta dragoste fără de odihnă, dimineața când năvălește lumina. De inima se strânge în ce înseanmnă iubire și orice

Las cuvintele să bată la poarta cetății, urc treptele istoriei cu respect, simt un gol cum iese înafara mea și se umple cu mărinimie copleșitoare. Nu pot să răspund la întrebări, în mine se

Sunt o singurătate care nu se teme, caut înlăuntrul meu bucuriile inimii tale, mă îmbăt cu poveștile care mă răsfață. Tu ești vinovăția care nu mă lasă fără gânduri și arunci din mine bucățile

Femeile uită iubirile rămase frunze-n vânt, caută primăveri cu înfloriri în sânge, se grăbesc să fructifice, au diminețile prea devreme înmugurite și strâng la piept dorințe cumpănite. Nu

Gândurile mele intră-n trupul cuvântului, se-mbracă-n forme de podoabă puse pe capul celor ce nu le măsoară. Faptele odihnesc în palmele ceruite ale toamnei. Astfel se naște imboldul de tot

unde verbul devine lucrare ușile lumii se deschid intră în case bogăția de vise străluminând orașe de purpură când în adâncuri coboară înaltul pe umerii albi lumineazâ întunericul rămâne

deschid o poartă în miezul lucrurilor să intru-n adâncul înțelegerii de unde izvorăsc convingerile care-mi determină direct acțiunea nu știu în ce condiții voința mă ascultă și se