Cine poate să-i vadă urmele, nu le vede,
își obosește ochii prin locuri neumblate.
Dincolo de umbre și zvonuri rătăcește lumina
din care-i dă culoare sensului dobândit
și viul, nici el străin
Trăirile mele îi fac trup cuvântului,
lasă loc liber ființării
să se înalțe în timp,
pun gândurile în balanța cerului.
Încerc să cuprind lumina
în focarul ce dă flacără iubirii,
viața curge
Se năpustesc în sate vânturile
de se iscă furtuni,
cerul se prăvale peste pământ
și-le îngroapă norocul.
Piscurile albite ale munților nu se mai văd.
Tot ce rămâne în temere se zbate
de
Rotunjimi fragede
privite ca o bunăstare dăruită,
învelită în piele subțire și roz,
trădare ascunsă într-o risipă bogată
prin dorințe amețite de simțuri.
Pe când străbăteam straturi de
Setea de iubire e un miracol
cu fluturi albi la încheieturi,
este un anotimp care înverzește în interior
cu păsări vestitoare mai devreme
pregătit să le audă cântul.
Tu aștepți florile
Gândul se întrupează-n femeia din câmpie
sub tălpi cu-ntinderi de rod galben
infrățită cu ploaia de glasul holdelor în cânt
într-un imn de rugă pentru înduplecat norii.
Departe cerul sărută
Alerg după cuvinte fugite din poeme,
adun himerele-n căușul palmelor,
toate vânturile bat dintr-o parte
și acea parte ești tu .
Pe întinderi uscate
se surpă nopțile cu arhangheli,
ploile mele
Nu mă mai chema la locurile făgăduite,
Port în gânduri lumina uitată pe drumuri
Prin care nucii nu vor mai fi loviți
Și poate o să rodească cu spor.
Ploi dese și bogate peste pământul
Când plec în vacanță
prietenii mă invidiază și întreabă
de unde până unde?
De la bloc, acasă la țară,
le vine inima la loc
și mă laudă.
Eu nu mă mir.
Mă mulțumesc să-i aprob
să nu le
Gândurile trec ca păsările-n stoluri
la punctul de popas nasc imagini,
ele sunt oglinzile nevăzute ale sufletului,
sub pleoapele timpului, ochiul ascuns al universului
vede linia dintre
Toamna întârzie vinovată
umbra lui Mircea și-n vise
stă de veghe la Cozia.
Peste munți se citesc norii, se scriu,
vin armele trimise
de sașii armurieri din Sibiu.
Sfinții se agită-n
Ochii încă nu văd
calea pe care am gândit-o
printre minunile lumii
ce nu se mai termină-n moarte.
Nu-i știu întinderea și perceptele,
simt doar adâncul închis în cuvinte
ca izvorul unui
Noaptea s-a golit de stele într-o mare îndepărtată,
deasupra ei soarele se ridică din ape.
Dimineața se prinde cu mâinile de cer
cum pădurile strâng munții în brațe.
Va năvăli căldura de pe
Sap cu dalta-n piatră să-i dau forma din gând
îi dărui suflet, îi dărui lumină și ceva simțire
păsări cu zbor înalt îmi ies din inimă.
Tu mă risipești, mă aștepți cu mâinile întinse,
de totul
Când lumea s-a făcut că nu mă vede
n-am vorbit-o de rău,
dar nici nu m-am bucurat,
eram în singurătatea mea stăpân pe voință
și urcam treaptă cu treaptă prin viață.
Îmi măsuram efortul cu
Ce nu se poate deosebi rămâne deoparte,
numesc acest fapt îndoială
pe care o rup din obișnuitul în care mă scald
și mă hrănesc din căușul întâmplării
ca un copil părăsit.
Va fi seară peste
Când își mușcă buzele de furie,
se întreabă de ce tocmai el să fie admonestat
pentru lipsa de prevedere și întâmplarea
unei nenorociri neașteptate,
ce i-a năruit perspectiva făurită.
Cu
De când m-am născut
am pornit la luptă
fără armele necesare și fără dușmănie,
încât m-am biruit și am trecut mai departe.
Am suferit și înfrângeri, dar mereu m-am refăcut,
am depășit
Sunt în gândul tău o virilitate ascunsă
în anvergura unei dorințe refulate
ruptă din contextul situației întâmplate,
cădere în hiatusul moralei
de unde nu poți scăpa
fără oprobiul public.
De
Cade noaptea în pereții scorojiți
și-n odaie niciodată n-a fost singurătate,
n-a fost nici tristețe
cu lacrimi fără să curgă.
Dar ce neliniște apasă în genunchi
de nimic nu mai
Doar seara cu pași pe nisip mi-a rămas în memorie
și femeia ce dansează la bara nervilor mei,
urcă și coboară vertical prin aburii tari.
Se descarnă și se împarte la fiecare ochi încețoșat
fără
Într-un gând de cais
înflorit între vii,
într-o clipă
cuprinsă de incertitudini,
ascund adânc
visele
golite de conținut
în amforele sparte
ale uitării,
din mijlocul
Mi s-au despicat cuvintele
ca de un fulger în noaptea
slăvită,
de ele n-o să mă mai rog.
Broboane de teamă taie fruntea,
lumină și întuneric amestecate
într-o ceață lăptoasă
se evaporă
N-am simțit respirația frunzelor,
nu știu să mă bucur din plinul clipei,
aș vrea să fiu asemenea păsărilor
în fiecare moment
cu gândurile împlinite de zbor.
Am văzut cum te macină