Poezie
Nomazii cerului
1 min lectură·
Mediu
Mi s-au despicat cuvintele
ca de un fulger în noaptea
slăvită,
de ele n-o să mă mai rog.
Broboane de teamă taie fruntea,
lumină și întuneric amestecate
într-o ceață lăptoasă
se evaporă aprinse
și tălpi alungite de umbre
calcă pe inima dimineții-n răcoare,
nimic nu-i mai bine
decât binele la capăt de drum.
Văd depărtarea cu ochii-n pământ
de se vrea ruptă-n bucăți
;și nici asta nu mă poate opri.
Neînduplecat
cu pașii întinși pe muchia unghiului
în deschiderea lui mă odihnesc,
cercul în care este înscris
abia mă mai încape.
În noaptea de cenușă eram steaua
hieratică
luminând oul universului.
Nu mă poate influiența
limba cuvintelor despicate
unde norocul se simte ocolit.
Zidul de piatră trece prin mine,
de fiecare dată
circulă pe el călări
nomazii cerului de pază.
001.584
0