Pe poteci troienite cu frunze întruna
mă urmăresc umbrele prin care ai trecut,
noaptea albă, te caut în brațe cu luna
pe un țărm neumblat, depărtat și plăcut.
Cu dragoste prin gânduri
Sângele n-ar obosi niciodată
inima se află în largul ei
pasăre-n zbor
sub aripi, plin de claritate
aerul.
Trupul mi-ar dărui întreg
o dragoste ajunsă la coacere
cuibul de vânt al
Când lucrezi cu sufletul, sculptezi în zăpadă,
sună ceasul veșniciei topirea în lucruri,
moartea strălucește mai tare decât dragostea
timpul se scurge încet, apropiații trec prin tine
În vise
petale albe
se scuturau pe cărare,
își clatină pe rând
frunzele,
plopii batrâni.
Sunet de viori
îmi înflorea în auz
melodii uitate
în tăcerea cuvintelor
abandonate,
striveam
curg din flori aromele în fluturi
o iubire toridă se întinde pe frunze
se scutură pomii de cântecele verii
și amirosind a alune desfaci tortul
pe masa umilită a gândului de ducă
ard
Nu mă întrebați cum m-am răzgândit
și-n noaptea de cobalt m-am întors din drum.
Stau într-o casă de lemn în inima unei coline
unde am vecini o moară și un râu.
Nevăzut de nimeni la marginea
Din noaptea în care am intrat,
să nu-mi furați păsările și zborul.
Agăț sufletul cu frânghii de stele,
încercuiesc fericirile și dezamăgirile,
îți așez pe terasa inimii ghivece cu flori,
să le
când treceam prin sat
fetele pe ulițe își dădeau coate
mă prefăceam ca nu le văd
cum dracu intră atâta carte
în capul baiatului ăsta drăguț
zicea una care mă cunoștea mai bine
să nu fiu
Cred că sunt un arc
pe care se sprijină stâlpii
și tu privești gânditor bolta,
are basoreliefuri și-n mijloc pictură
culorile curg peste tine,
te simți mai ușor în greutate, plutești.
Aerul
pietrele se spală pe cap de ploi
țăranii beau cafeaua cu țuică
povestindu-și naravul dobitoacelor
eu sunt un drum de întristare
pe care trec poaspăt potcoviți caii
îmi aprind pe spinare
Simt cum nu ne mai iubește cerul
ce se lasă cu o plapumă de nori
și varsă puhoaiele peste noi
ca un râu, fluviu, ori mare tulbure.
Tragem de margini să se ducă
dar lasă în urmă dezastru și
După atâtea ploi, dintr-o dată liniște
lacrimile ard sufletul pietrificat
ochii privesc cerul cu spaimă,
moartea coboară instantaneu
în iureșul apelor învolburate.
Mai întâi construcția
gândurile alunecau
pe ochi
pe buze și gât
se opreau pe sânii tăi înmuguriți
lumea îi privea mirată
doua movile crescute obraznic
pe neașteptate
egale și rotunde
nimeni nu-și amintea
dacă gândurile s-ar spune
în vorbe deosebit de clare
cu câte o culoare
de-aș putea să-ți pictez gesturile
de mi-ai dărui surâsul din iubire
cu o privire de înger
zâmbetul tău mi-ar însori
Nu mă mai pândesc frumoasele străzii
când trec pe sub ferestre,
să mă aștepte sub teiul înflorit
pe o bancă unde azi odihnesc.
Toate-s plecate, au luat timpul cu ele
spațiul e gol, florile
Trec prin înmiresmatele nopți
femeile pe cărari de piatră sub stele
vânturile de vară freamătă molatic,
în frunzele tremurate pe buzele lunii
din copacii cu păsări furate de somn.
Intunericul
am fluierat
într-un loc nepermis
spun unii
paianjenii au țesut pânza
în jurul poveștii
aerul se învârte-n cerc
între adevăr și minciună
au loc
îmbrățișari de îmbărbătare
și compătimiri
Pe vale satul
într-o veșnicie rămas
străjuiește râul,
pe coline păduri de stejar.
Drumul șerpuiește-n urcuș
cu pieptul de piatră dezvelit,
printre case fântâni cu roată
în față măgura de
Lasă-mi patima somnului
pe albul brațului tău
gândurile vibrând clipele
cu un minutar pe cadranul inimii.
Lasă gol fagurele pieptului
să-l umplu cu miere picurată
și bucăți de trecut
în
gândurile spintecă
inima ta ciopârțită de tăieri
ca într-un pepene
pentru fiecare câte o bucată
mie îmi rămîne sîngele
să-mi adăp simțurile
cu o sevă fierbinte
poate-mi rămân și
O singură barcă pe lac și se răstoarnă
un om încearcă imposibilul,apoi înghite apă
se duce în adânc, nimeni nu-l poate salva,
acolo a mai murit unul, e un vârtej,
spune cineva intrat cu grabă în
Astăzi sunt mult mai iubit decât nisipul
nimeni nu vine pe plajele mele
aleargă doar caii sălbatici și vântul.
Visele se cazează în hoteluri de lux
prin gânduri îmi trec femei voalate
frumos
Mă închin în sanctuar izvoarelor
stelelor, cloști cu pui de aur
și altor păsări albe de piatră
cerului întreg, o catapeteasmă
pictată de îngeri cu sângele lor.
Copacii o să-i înalț până la
Aprindem în fiecare focul și-i frig
ard simțurile precum gazul cu flacără gălbue
tot ce arde-n noi ne purifică, se aruncă cenușa,
altfel ne-ar umple de mâzgă alunecoasă,
încă o situație de