Silviu Somesanu

Pe poteci troienite cu frunze întruna mă urmăresc umbrele prin care ai trecut, noaptea albă, te caut în brațe cu luna pe un țărm neumblat, depărtat și plăcut. Cu dragoste prin gânduri

Sângele n-ar obosi niciodată inima se află în largul ei pasăre-n zbor sub aripi, plin de claritate aerul. Trupul mi-ar dărui întreg o dragoste ajunsă la coacere cuibul de vânt al

Când lucrezi cu sufletul, sculptezi în zăpadă, sună ceasul veșniciei topirea în lucruri, moartea strălucește mai tare decât dragostea timpul se scurge încet, apropiații trec prin tine

În vise petale albe se scuturau pe cărare, își clatină pe rând frunzele, plopii batrâni. Sunet de viori îmi înflorea în auz melodii uitate în tăcerea cuvintelor abandonate, striveam

curg din flori aromele în fluturi o iubire toridă se întinde pe frunze se scutură pomii de cântecele verii și amirosind a alune desfaci tortul pe masa umilită a gândului de ducă ard

Nu mă întrebați cum m-am răzgândit și-n noaptea de cobalt m-am întors din drum. Stau într-o casă de lemn în inima unei coline unde am vecini o moară și un râu. Nevăzut de nimeni la marginea

când treceam prin sat fetele pe ulițe își dădeau coate mă prefăceam ca nu le văd cum dracu intră atâta carte în capul baiatului ăsta drăguț zicea una care mă cunoștea mai bine să nu fiu

Simt cum nu ne mai iubește cerul ce se lasă cu o plapumă de nori și varsă puhoaiele peste noi ca un râu, fluviu, ori mare tulbure. Tragem de margini să se ducă dar lasă în urmă dezastru și

După atâtea ploi, dintr-o dată liniște lacrimile ard sufletul pietrificat ochii privesc cerul cu spaimă, moartea coboară instantaneu în iureșul apelor învolburate. Mai întâi construcția

gândurile alunecau pe ochi pe buze și gât se opreau pe sânii tăi înmuguriți lumea îi privea mirată doua movile crescute obraznic pe neașteptate egale și rotunde nimeni nu-și amintea

dacă gândurile s-ar spune în vorbe deosebit de clare cu câte o culoare de-aș putea să-ți pictez gesturile de mi-ai dărui surâsul din iubire cu o privire de înger zâmbetul tău mi-ar însori

Nu mă mai pândesc frumoasele străzii când trec pe sub ferestre, să mă aștepte sub teiul înflorit pe o bancă unde azi odihnesc. Toate-s plecate, au luat timpul cu ele spațiul e gol, florile

Trec prin înmiresmatele nopți femeile pe cărari de piatră sub stele vânturile de vară freamătă molatic, în frunzele tremurate pe buzele lunii din copacii cu păsări furate de somn. Intunericul

am fluierat într-un loc nepermis spun unii paianjenii au țesut pânza în jurul poveștii aerul se învârte-n cerc între adevăr și minciună au loc îmbrățișari de îmbărbătare și compătimiri

Pe vale satul într-o veșnicie rămas străjuiește râul, pe coline păduri de stejar. Drumul șerpuiește-n urcuș cu pieptul de piatră dezvelit, printre case fântâni cu roată în față măgura de

Lasă-mi patima somnului pe albul brațului tău gândurile vibrând clipele cu un minutar pe cadranul inimii. Lasă gol fagurele pieptului să-l umplu cu miere picurată și bucăți de trecut în

gândurile spintecă inima ta ciopârțită de tăieri ca într-un pepene pentru fiecare câte o bucată mie îmi rămîne sîngele să-mi adăp simțurile cu o sevă fierbinte poate-mi rămân și

O singură barcă pe lac și se răstoarnă un om încearcă imposibilul,apoi înghite apă se duce în adânc, nimeni nu-l poate salva, acolo a mai murit unul, e un vârtej, spune cineva intrat cu grabă în

Mă închin în sanctuar izvoarelor stelelor, cloști cu pui de aur și altor păsări albe de piatră cerului întreg, o catapeteasmă pictată de îngeri cu sângele lor. Copacii o să-i înalț până la

Aprindem în fiecare focul și-i frig ard simțurile precum gazul cu flacără gălbue tot ce arde-n noi ne purifică, se aruncă cenușa, altfel ne-ar umple de mâzgă alunecoasă, încă o situație de